Mai scoase ceva din maldărul de rufărie. Alma se uita îngrozită la masa de sortare. Era plină cu lenjerie de mătase, împodobită cu panglici, sau simplă, din bumbac alb. Proprietarii acelor minunății erau arși câțiva pași mai încolo, iar făptura aceasta elegantă ciripea lângă ea ca o vânzătoare cu experiență, prezentându-i Almei marfa, de parcă ar fi fost o clientă bogată.

– Bun, au mai rămas dresurile… periuță de dinți… săpun. Ia-l pe ăsta de liliac. E de la Paris! Zi tu dacă nu e ziua ta norocoasă.

Kitty zâmbea cu gura până la urechi, vizibil mulțu­mită de încărcătură.

Alma o privea printre lacrimi și se întreba dacă va veni o zi când se va obișnui și ea cu mirosul și cu gândul că poartă lenjeria morților și va zâmbi cu seninătate.

Parcă citindu-i gândurile, fetei îi dispăru zâmbetul de pe chip.

– Nu te mai uita la mine ca la un monstru fără suflet. Crezi că pe mine nu mă deranjează? Crezi că pe cei din Sonderkommando, evrei de-ai noștri care ard cadavre zi și noapte, nu-i deranjează? Crezi că ei nu simt nimic când își incinerează rudele, prietenii, vecinii?

Se lăsă un moment de tăcere, în care nu se auzi decât răsuflarea gâfâită a lui Kitty.

– Eu am fost adusă din Slovacia cu primul transport, în 1942, reluă fata. Pe atunci nu existau crematoriile astea. Era doar unul vechi la Auschwitz și nici ăla nu era bun de nimic. Pe vremea aia, nu-i ardeau ca acum. Îi îngropau în gropi comune, chiar pe câmpul de-acolo. Ți se pare că acum miroase urât? Trebuia să fii aici când a început să se umfle pământul de la toate toxinele din cadavre, care se infiltrau apoi în apa noastră. Trebuia să fii aici când au început să le dezgroape și să le ardă, pe jumătate putrezite, pe niște ruguri atât de înalte, de se vedeau flăcările până la Cracovia. O parte dintre prizonierii din Sonderkommando s-au aruncat în foc, fiindcă nu au mai suportat să facă ce le cerea SS-ul. Dacă ai fi fost aici pe atunci și ai fi văzut ce-am văzut noi, ți-aș fi dat dreptul să mă privești cu dispreț. Ca să supraviețuim, a trebuit să ne dezvățăm cu toții să ne mai jelim morții. Cei sensibili n-au viață lungă aici. Sensibilitatea te omoară. Sfatul meu e să te dezbari de ea, dacă vrei să scapi cu viață. Acum, zi, vrei ceasul ăsta sau nu?

Întrebarea neașteptată suna mai degrabă a acuzație. Alma se sili să-și vină în fire. Era firesc ca suferința din jur s-o tulbure, dar viața mergea mai departe, chiar și în lagăr, iar în calitate de Kapo, avea nevoie de ceas, ca nu cumva femeile din baraca ei să fie executate din cauză că nu se prezintă la apel.

– Da, te rog.

– Cu curea din piele, ca al meu, sau metalică? De aur nu-ți pot da, că nu avem voie. Dăm socoteală pentru ele.

– Din piele e perfect.

Când Alma ieși din depozit, cu fața de pernă doldora de obiectele morților, soarele arzător de august își revărsă lumina peste ea cu o insolență nemaivăzută. Poate că și el se detașase de toate și nu mai simțea nimic. Poate că, în timp, la fel va face și ea.

Grad paramilitar în timpul nazismului, în cadrul trupelor SS, echivalent cu cel de caporal

„Legitimație, permis“ (în limba germană în original)

5

Era încă beznă când Sofia o zgâlțâi pe Alma ca s-o trezească.

– Vezi că n-o să se mai repete, o preveni fosta Kapo și-i întinse fluierul. E datoria ta de acum încolo.

Ridicată în capul oaselor și clipind somnoroasă, Alma se uita nedumerită la fluier.

– Ca să dai deșteptarea în bloc, îi explică Sofia.

Alma bănuia că rânjește. Se simțea în tonul ei că o amuză situația, dar nu-i distingea fața prin întuneric.

– După ce se trezesc, trebuie să te asiguri că își fac paturile și că arată prezentabil la apel. Imediat ce sunt îmbrăcate, le scoți afară și le aliniezi pentru inspecție. Gardiencele Drexler și Grese vin să verifice dacă e toată lumea prezentă.

Alma intră în panică – cele două nume îi erau cunoscute. Deținutele tremurau când le rosteau în șoaptă.

După ce-și veni în fire, coborî din pat. Era o nesă­bu­ință să le supere pe gardience cu incompetența ei, încă din prima zi. Era ora patru dimineața, iar în baracă, aerul era umed și rece. Alma suflă în fluier, ca să le trezească pe fete.

– Schreiberin, secretara ta de bloc, se ocupă de lista de prezență pe care le-o dai gardiencelor la raportul de di­mi­neață, continuă Sofia, urmând-o înapoi în camera ei.

Era o ușurare pentru Alma s-o aibă alături pe această veterană a lagărului, care cunoștea toate dedesubtu­rile și căreia n-ar fi trebuit să-i pese cum se descurcă Alma în poziția de Kapo, dar care o sprijinea cu o demnitate admirabilă.

– Și cine-i secretara mea de bloc? întrebă Alma, bâjbâind după rochia agățată într-un cui în spatele ușii.

Sofia aprinse veioza de pe masă. Alma se convinse acum că deținuta poloneză zâmbește.

– Nu te mai agita atât. O să te obișnuiești repede cu programul. Zippy e schreiberin, dactilografă, dar când trebuie să meargă la administrație, poți numi pe altcineva în locul ei.

– Avem timp să ne spălăm? întrebă Alma, chinuindu-se să-și tragă rochia pe ea.

– Foarte rapid. Din fericire pentru noi, avem latrina noastră și apă curentă chiar în spatele barăcii. Celelalte trebuie să alerge la latrinele comune. Îți dai seama ce nebunie e. Am trăit-o pe pielea mea