când stăteam într-un bloc normal. Crede-mă, nici dușmanilor tăi nu le-ai dori să îndure așa ceva. După ce stai la coadă vreo jumătate de oră, ai zece secunde să te lași pe vine peste groapa aia infectă și să-ți faci nevoile. Dacă-ți ia mai mult, te dau la o parte, indiferent dacă ai terminat sau nu. Să te ferească Dumnezeu să te murdărești cumva – gardiencele SS de la ușă îți trag o bătaie zdravănă și te trimit la Kommandoul penal, pe motiv că ești „o scroafă împuțită“. Nu-i nevoie să-ți mai spun că nu există hârtie igienică sau măcar o foaie de ziar. Dacă vrei să faci rost, trebuie să renunți la rația pe o zi, zise Sofia, cu un chicotit amar. Ah, ce vremuri frumoase, adăugă sarcastic. Ce de lucruri o să am să le povestesc nepoților mei, dacă scap cu viață de aici.

Urmă o mare agitație. Cu infinită răbdare, Sofia o învăță pe Alma cum trebuie să fie întinse păturile pe paturi. Le ureche pe câteva fete pentru că aveau unghiile murdare și le trimise înapoi la latrina din spatele barăcii.

– Nu vă întoarceți până nu aveți degetele imaculate.

Alma încă verifica încălțările ultimelor fete, iar Sofia ținea ușa deschisă pentru cele care fuseseră verificate, numărate de Zippy și repartizate la un Kommando de muncă.

– Repede, repede, repede. Aveți treizeci de minute să duceți scaunele și stativele la poartă și să veniți înapoi. Dacă întârziați la apel…

Sofia nu apucă să-și ducă la capăt amenințarea. Fetele se năpustiră afară, cu obiectele în brațe, de parcă le-ar fi fugărit diavolul.

Odată cu zorii, veni și ceața și învălui întregul lagăr în cenușiu. Dârdâind în aerul umed, femeile din Blocul Muzical se aliniară în șiruri de câte cinci în fața barăcii. Cineva din spate încercă zadarnic să-și înăbușe un strănut. Sofia se răsuci imediat pe călcâie și o săgetă pe vinovată cu o privire plină de furie impunătoare.

Înlemnite de frig și teamă, femeile stăteau drepte și așteptau.

Douăzeci de minute mai târziu, își făcură apariția și gardiencele. Mergeau ca la promenadă, două siluete elegante, în uniforme călduroase, din lână. Bruneta ținea o lesă în palma înmănușată. Alma se uita la lupul alsacian, copleșită brusc de nedreptatea că femeia din fața ei avea un câine, pe când ea, Alma, trebuise să-l lase pe al ei în grija prietenilor, înainte de a fugi din Austria.

– Bruneta e Rapportführerin Drexler, îi șopti Sofia, aproape fără a mișca buzele. Ține capul în pământ când îi dai raportul. Se știe că împușcă deținutele care îndrăznesc s-o privească în ochi. Îi jignește delicatele sentimente ariene.

Blonda – o frumusețe distantă și rece, cu bucle platinate și piele de porțelan – avea în mână un bici. Se juca cu el precum o domnișoară aristocrată cu evantaiul, la o serată mondenă.

– Bălăioara e Irma Grese, secunda lui Drexler, o informă discret Sofia. Vrea să joace în filme când se termină războiul. Din păcate, nu i-a spus nimeni că n-o să câștige nemții.

Alma era șocată că cineva poate chicoti cu asemenea veselie fără ca vreun mușchi să i se clintească pe față.

Rapportführerin Drexler ascultă raportul Almei și luă lista, fără să arunce un ochi pe ea. Pentru că stăteau atât de aproape, alsacianul lui Drexler adulmecă mâna Almei și-o împunse cu nasul lui umed. Instinctiv, Alma îi mângâie discret urechile catifelate și calde și se simți deodată cuprinsă de o fericire profundă și ridicolă, chiar dacă nu dură decât câteva secunde.

– De ce-ai făcut asta?! o mustră Sofia imediat ce gar­diencele își încheiară inspecția și le permiseră fetelor Stubendienst – îngrijitoarele blocului – să aducă micul dejun la Blocul Muzical: scârboasa cafea de lagăr.

Orchestra avea zece minute în cap să termine masa, înainte de a ieși pe poartă, cu instrumentele în brațe, ca să conducă echipele externe în acorduri de marș militar.

– Putea să-ți smulgă o bucată din mână!

– N-ar fi făcut-o. E un câine cuminte.

Alma se uita mohorâtă la cafeaua pe care o ținea în mână. În opinia ei, nu existau câini răi. Toți câinii erau buni, prin natura lor. Pe când trăia în Austria, avusese și ea unul exact ca alsacianul lui Drexler, negru, cu labe cafenii. Chelălăielile lui Arno îi frânseseră inima când trebuise să-și ia adio de la el, ca și când animalul ar fi înțeles că stăpâna lui nu avea să se mai întoarcă. Fusese cât pe ce să se stranguleze cu zgarda, încercând să alerge după Alma, care se îndepărta tot mai mult de el, până când se urcase în tren și dispăruse cu desăvârșire. Prietenii arieni ai Almei, familia care acceptase cu bucurie să-l ia în grijă, îl strângeau în brațe în timp ce o conduceau la gară, dar câinele scheuna atât de jalnic, încât și pe Alma o podidiseră lacrimile când ajunsese în compartiment. Arno simțea că nu pleacă într-unul dintre turneele ei obișnuite. Era o rasă dureros de inteligentă.

– Câinele ăsta cuminte a sfârtecat oameni, l-am văzut cu ochii mei, zise Sofia.

– Prostii! replică Alma, aruncându-i o privire tăioasă.

Tensiunea înăbușită din zori ieșea acum la iveală.

– Prostii? spuse Sofia, pe un ton aproape compăti­mitor, ca și când ar fi fost obișnuită cu asemenea răbufniri. O să te convingi singură când ieșim.

Vorbele ei se dovediră a fi profetice. Mergeau spre porțile lagărului principal, pe drumul de zgură, în ace­eași formație militară, cu instrumentele în mâini. În depărtare, se zăreau deținuții care debarasau gardul de sârmă ghimpată de cadavrele sinucigașilor din seara trecută. Erau cel puțin douăzeci și patru – trupuri țepene, cu gingiile negre dezvelite în urlete mute și degetele încovoiate, părând că, și după moarte, încercau să-și croiască loc cu unghiile, din învelișurile lor descărnate.

– Așezați morții unul peste altul, ca pe vreascuri, le spunea un gardian, arătând spre marginea drumului și vorbind pe tonul tipic unui om de afaceri. Dacă hainele mai sunt bune, dezbrăcați-i. Repejor! Vine imediat