Ceața sclipea pe chipurile decedaților, se îngroșa și li se scurgea pe obraji, de parcă morții plângeau. Alma își conduse orchestra pe lângă una dintre movile, privind fix înainte, doar înainte.

Prin ceața tot mai deasă, începeau să se deslușească șiruri interminabile de barăci. În fața lor, o armată nemișcată de zdrențe și cranii pământii. Ceața șerpuia și se unduia pe pământ, deformându-le trăsăturile. Din când în când, o uniformă cenușie aluneca prin norii vaporoși, culegătorul de suflete. Întregul lagăr era un cimitir nesfârșit și, doar printr-o eroare, unii dintre ei ajungeau aici încă vii.

Alma simți ceva umed pe față și se șterse cu mâna. Probabil era de la ceață.

O plesnitură răsună în toată incinta.

– Mergeți și aduceți-o atunci! se auzi prin ceață glasul Rapportführerinei Drexler. Știți regulile. Toți morții trebuie să fie prezenți la apel.

Grupul Almei continuă să mărșăluiască. Le ieși în cale o deținută, cercetând cu ochii disperați gardul de sârmă ghimpată. Cineva din Kommandoul de debarasare îi spusese că fusese oprit curentul – putea s-o ia pe moarta din blocul ei cu mâinile goale. Cu toate astea, prizoniera șovăia. Își lungea gâtul subțire, fără să se apropie de mormanul de cadavre, și încerca să-și identifice colega de pat printre ele.

Situația continuă o vreme. Alma trecuse deja de deți­nuta cu pricina și, din fericire, de încă un morman sinistru. Deodată, auzi niște gâfâieli și sunetul incon­fundabil al ghearelor unui câine care pornește la atac în viteză. Alma se întoarse brusc. Alsacianul lui Drexler se izbi cu toată forța corpului său musculos de femeia neputincioasă și o trânti la pământ sub greutatea lui. Urletul care străpunse liniștea stranie nu avea nimic omenesc. Colții albi ai câinelui scânteiară preț de o secundă, apoi se înfipseră din nou în carnea moale a femeii.

Alma era conștientă că se oprise, dar nu reușea să-și urnească picioarele din loc, oricât ar fi încercat. Doar ghiontul brutal al Sofiei o trezi din năuceală.

– La ce te zgâiești? Mergi mai departe! Vrei să fii tu următoarea? Te rezolvă Drexler cât ai clipi!

Horcăieli macabre luară locul urletelor. Cu mișcări mecanice, Alma înainta pas cu pas, strângând în mână bagheta de dirijor.

– Asta pățesc jidanii trândavi care-mi irosesc timpul, răsună vocea lui Drexler.

Zgomot de gheare din nou, de data asta în trap relaxat. Alsacianul lui Drexler ajunse din urmă orchestra și alerga vesel în stânga Sofiei, gâfâind ca după o joacă obositoare. Își vârî din nou botul umed în palma Almei. Înghețată de spaimă, Alma se strădui să-și păstreze calmul, cel puțin în aparență. Drexler fluieră și câinele o rupse la fugă. Alma își privi palma. Era udă de sânge.

Nu-și amintea cum au ajuns la poartă. Poate că o ajutase Sofia să urce pe micuța platformă pe care stăteau aranjate în semicerc scaunele și stativele. Ori poate Zippy. Nu-și amintea ce-au cântat pentru echipele externe care erau scoase pe poartă – un marș german –, dar îi rămăsese în minte o înjurătură rostită suficient de tare cât s-o audă orchestra, dar nu și gardienii SS:

– Târfe colaboraționiste!

– Așa e mereu?

Veioza din camera Almei era aprinsă. În lumina difuză, Alma și Zippy stăteau cu capetele plecate peste foile cu portative aduse de schreibstube, la ordinul Mariei Mandl. În vreme ce fetele își făceau somnul de după-amiază – încă un privilegiu acordat de curând –, Alma scria partiturile din memorie, iar Zippy le copia.

– Ce să fie? Ura? spuse Zippy, ridicând nepăsătoare din umeri. Nu întotdeauna. Uneori. Azi a fost o zi proastă. N-au pe cine să-și verse nervii, așa că și-i varsă pe noi. Ei merg să facă o muncă silnică, și mulți dintre ei nu rezistă până la finalul zilei, iar noi îi conducem cu melodii vesele. E normal să-i supere.

– Cred că-și dau și ei seama că nu cântăm de bunăvoie la poartă. Gardienii au venit cu ideea, nu-i așa?

– Bineînțeles. Le place să născocească astfel de lucruri, ca să se distreze. Serviciul e destul de plictisitor aici, mai ales pentru gardienii tineri. Așa că, din când în când, leagă deținuții cu mâinile la spate și-i atârnă lângă eșafodul din lagărul principal. În timp ce deținuții urlă de durere, naziștii le poruncesc altor prizonieri să le aducă mese și scaune, unde se așază comod, cu bere și cârnați în față, și pariază cui o să i se disloce umărul ultimul sau care o să leșine primul. Și fel de fel de lucruri din astea, spuse Zippy, pufnind disprețuitor. Sau, de pildă, îi pun să facă „exerciții fizice“. Uneori, după ce se termină tura de lucru și gardianul face apelul, le ordonă deținuților să facă „gimnastică“. Să sară capra unii peste alții – „ca să se mențină sănătoși și în formă“. Cei care cad sunt bătuți cu bastonul de către Kapo, până se ridică de jos sau mor. Așa își alungă gardienii SS plictiseala. La fel e și cu noi. Ne pun să cântăm pentru echipele care pleacă în ture de câte douăsprezece ore, din care unii nu se mai întorc vii. Lor li se pare amuzant, dar toată vina cade pe noi.

Pe chipul lui Zippy se înfiripă un surâs melancolic și amar.

– Sunt aici de dinainte să se construiască Birkenau. Primul transport de femei din Slovacia, în martie 1942. Le-am cam văzut pe toate.

– Cum ai supraviețuit?

După tot ce văzuse în ziua aceea, Almei i se părea un miracol. Îi numărai pe degete pe cei care rezistau mai mult de câteva luni aici.

– Am avut grijă ca serviciile mele la administrația lagărului să fie indispensabile, răspunse Zippy, cu o privire pierdută. Am inventat un nou sistem de arhivare. Am stabilit orarele, le-am sortat corespondența, le-am dactilografiat rapoartele… Ai rămâne mirată să vezi câte dintre gardiencele SS sunt aproape analfabete.

– Nu, n-aș rămâne, zise Alma.

Timp de