– Cu ce te ocupai înainte să fii deportată?

– Am lucrat ca artist comercial în Bratislava. Încă un lucru prin care m-am făcut indispensabilă – Mandl e impresionată de caligrafia mea, zise, cu un pufnet ușor. Stai să-ți povestesc ceva amuzant. Dactilografiam ceva la schreibstube, când a venit mesagerul și mi-a zis să mă prezint la biroul lui Mandl. Eu abia mă întorsesem de la infirmerie – una dintre cunoștințele mele avea o prietenă acolo, bolnavă de dizenterie, și mi-a cerut niște pâine prăjită. „Până aici ți-a fost, Zepporah“, m-am gândit. „Te-a pârât careva. Pregătește-ți fundul, că Mandl are de gând să te biciuiască în fața tuturor, ca să-ți aducă aminte de regulile lagărului“. Dar să vezi surpriză! Bat la ușă, tremurând ca o frunză, iar ea mă poftește înăuntru zâmbind și-mi pune o carte în brațe. „Helen, ești drăguță să scrii o dedicație pentru bunul meu prieten SS Hauptsturmführer Kramer11, cu caligrafia ta deosebită? E ziua lui azi, 10 noiembrie.“ Mă ia gura pe dinainte și zic: „Ce coincidență! Azi e și ziua mea“. Atunci mi-a zâmbit și mai larg și mi-a spus: „Mergi la Blocul 5, unde țin toate pachetele, și alege un cadou pentru tine“.

Zippy rămase câteva clipe cu privirile rătăcite în depărtare.

– Cartea se numea Pirații de pe râu. Mi-o aduc perfect aminte. În ziua aia, în loc de bătaie de la Mandl, am mâncat sardine de la Crucea Roșie, continuă Zippy și se uită la Alma. Câtă vreme îi ești utilă lui Mandl, supraviețuiești.

Se trase mai aproape și coborî vocea.

– Ți-a schimbat clasificarea în registru. Dacă află superiorii ei, o pedepsesc aspru, dar și-a asumat riscul.

Văzând figura nedumerită a Almei, pe chipul lui Zippy apăru un rânjet larg.

– A schimbat-o din evreu în mischling, de sânge amestecat. Acum, fiind și de sânge amestecat și Kapo, ești automat exclusă de la selecțiile periodice.

– De unde știi asta?

– Lucrez la administrația lagărului, nu cânt doar la mandolină, spuse Zippy, cu obișnuitul ei zâmbet viclean. Trebuie să mai rezistăm vreo doi ani. Nemții pierd în fața sovieticilor și, datorită Aliaților vestici, nici ei nu stau pe roze. Avem radiouri clandestine aici. Știm ce se petrece. Doar doi ani, Alma, poate chiar mai puțin! Acum că avem un regim mult mai lejer, o să rezistăm. Trebuie doar să ne înveți să cântăm bine.

La început, Alma nu spuse nimic. Parcă nici n-o auzise pe Zippy. Chipul ei era o mască impenetrabilă de amintiri îndepărtate. Stătea fără să scoată o vorbă, cu mâinile împreunate peste foi.

– Și cei din familia mea și-au imaginat că muzica îi va salva. Dar a venit martie 1938, spuse ea în cele din urmă, cu vocea sugrumată de emoție.

– Anschluss? întrebă Zippy, cu o privire compăti­mitoare.

– Da, răspunse Alma, mângâind ciotul de creion, cu ochii ațintiți în gol. Eu nu mi-am făcut iluzii în privința naziștilor. Dar tata… M-au avut destul de târziu, Vati și Mutti. Vati avea patruzeci și trei de ani când m-am născut. Dar a cântat, a cântat până în ziua în care Hitler a intrat cu trupele în Viena. N-o să uit niciodată ziua în care tata și alți muzicieni evrei au fost scoși la pensie – cu tot respectul cuvenit, din fericire. Majoritatea muzicienilor arieni cântaseră mulți ani sub conducerea tatei; îl respectau enorm și i-au regretat plecarea. Era, totuși, și un tânăr violonist nazist la Filarmonică… El a fost singurul care a jubilat pe față. Prăpăditul ăla îngâmfat, care nu era demn nici să-i lustruiască pantofii tatei, a intrat țanțoș în cabina lui Vati, care-și aduna lucrurile, și i-a zis: „Herr Hofrat, zilele dumitale aici sunt numărate“. Herr Burghauser, care cânta uneori muzică de cameră în Cvartetul Rosé al tatei, a trecut mai târziu pe la noi și ne-a povestit toată întâmplarea. Ne-a zis că toți s-au simțit rușinați de cum a putut să se poarte nazistul cu Vati.

Alma se opri și strânse buzele.

– Tata se simțea oricum umilit; își pierduse poziția de concertmaistru și, mai mult decât atât, i s-a interzis să cânte la gala pe care o pregătiseră pentru nemți în acea seară. Tiefland, opera lui Eugen d’Albert. E curios că am ținut minte titlul… Poate pentru că tata a repetat încontinuu același lucru când s-a întors acasă – „De ce nu pot cânta și eu cu ei? Acolo e locul meu. Eu sunt concertmaistrul!“ Bietul om… Avea tot timpul o ținută atât de demnă, dar în ziua aia a îmbătrânit brusc. Dacă l-ai fi văzut, Zippy! S-a gârbovit tot, dar ochii lui… privirea din ei îmi frângea inima. Asemenea durere, asemenea nedumerire copilărească. Marele profesor Rosé, venerabilul concertmaistru al Filarmonicii din Viena, fondatorul Cvartetului Rosé, redus la zero într-o singură zi, la ordinele unui dement. Evreu. Apatrid. O povară pentru societatea ariană.

– Mai e…? șopti Zippy, cu o privire iscoditoare, temându-se să-și termine întrebarea.

– Ah, da, e în viață, răspunse Alma, îngăduindu-și un zâmbet fugitiv. Trăiește în Anglia acum, e un imigrant pașnic, cu drepturi depline să-și practice meseria. Artiștii imigranți din Anglia și Statele Unite au deschis Fondul Rosé special pentru el, pe lângă banii pe care i-i trimiteam eu și fratele meu. A tot insistat să cânte, chiar dacă ploua cu bombe peste capitală, dar un prieten de familie l-a dus la țară, lucru pentru care îi voi fi mereu recunoscătoare. E un sentiment plăcut să-l știu la adăpost.

Alma făcu o pauză, după care încheie șovăitor, ca și când nici ea nu prea credea ce spune:

– Poate că o să mă întorc la el într-o bună zi.

Grad paramilitar în timpul nazismului, în cadrul trupelor SS, echivalent cu cel de căpitan. Referire la Josef