6

Îmbrăcată cu furoul diafan pe care i-l dăduse Kitty de la Kanada, Alma se spăla pe dinți cu o fărâmă din pulberea albă cu iz vag de mentă. Era într-o cutie rotundă, pe capacul căreia stăteau pictate o femeie blondă, cu un zâmbet superb, și câteva cuvinte indescifrabile în poloneză sau cehă, dar, din câte se vedea treaba, Kitty era o bună cunoscătoare a limbilor străine și știa ce trebuie să-i dea Almei, pe lângă periuța de dinți, un săpun și chiar o cremă de față parfumată. Când trăia în Blocul Experimental, era nevoită să se descurce cu o bucată de pânză înfășurată pe degetul mic; ce bucurie era să-și poată spăla din nou dinții ca un om normal.

După ce-și clăti gura în chiuveta ruginită, Alma ridică ochii spre oglinda crăpată pe care o montase Sofia cu câteva zile în urmă și descoperi că zâmbește. Își dădu seama deodată cât de puțin îi trebuie omului ca să fie fericit.

– Alma! răsună glasul lui Zippy în latrina dărăpănată.

Se opri în ușă și arătă cu degetul în direcția lagărului.

– Azi mergem la infirmerie. Marțea și joia le cântăm bolnavelor de la Revier, spitalul de femei. Sofia m-a trimis să te întreb dacă vii cu noi sau vrei să rămâi aici, să mai lucrezi… sau să faci ce vrei tu. Mandl a zis că nu e musai să mergem noi două, dacă nu vrem.

Alma îi aruncă o privire mirată.

– Bineînțeles că vin. De ce n-aș vrea să le cânt bol­navelor?

Preț de câteva clipe, Zippy nu spuse nimic.

– N-ai fost niciodată la infirmerie, nu-i așa? o întrebă cu blândețe, într-un final.

– Îmi imaginez că e un spital de lagăr, răspunse Alma, ridicând din umeri, și își luă baticul.

Îl spălase cu o noapte înainte, cu apă rece, dar cu săpun franțuzesc parfumat, și-l lăsase să se usuce pe o țeavă de apă pe care rugina se întindea ca mucegaiul. Încă mirosea a liliac în latrină.

– Cât de groaznic poate să fie?

Zippy se uită la ea timp de câteva secunde ce nu păreau să se mai sfârșească. Într-un final, o întrebă pe un ton curios de plat:

– Nu știi prea multe despre spitalele din lagăre, am dreptate?

Alma se întoarse spre ea, gata să dea o replică acidă – Ai impresia că spitalul tău de lagăr se compară cu Blocul Experimental? –, dar pe chipul lui Zippy se citea o asemenea amărăciune, încât își înghiți vorbele. În ciuda atmosferei tot mai apăsătoare, îi strânse mâna lui Zippy și se sili să zâmbească. Apoi repetă, cu o siguranță pe care însă n-o mai simțea:

– Bineînțeles că vin și eu.

În drum spre Infirmeria pentru Femei de la Birke­nau, Zippy menționă cu glas calm că Blocul 25 era ușor de recunoscut după miros. La început, Alma crezu că exagerează. De zile întregi inhala mirosul fetid al crematoriului și-i venea greu să creadă că exista ceva mai cumplit decât amestecul de carne arsă și păr pârlit. Cu toate astea, în momentul în care mirosul ajunse la ele – cu mult înainte să se apropie de bloc –, Alma înțelese că Zippy nu glumea. Era o combinație grețoasă de carne putrezită și fecale stătute, pe lângă care duhoarea nelipsită din Blocul Experimental părea o nimica toată.

Alma se opri din mers și își trase gulerul peste gură și nas. O cuprinse deodată un sentiment de vinovăție.

Alături de ea, Zippy, verde la față, strângea mandolina în mână. Abia după ce Sofia o înghionti ușor în spate – „Nu zăboviți pe stradă, că vă văd gardienii“ –, își trase banderola de Kapo pe braț și își reluă drumul ce părea să ducă direct în iad.

În interiorul infirmeriei, era și mai rău. O imagine înfiorătoare o întâmpină pe Alma. De-o parte și de alta a culoarului lung, întinse pe podeaua de piatră, stăteau înșirate o mulțime de trupuri scheletice, unele dintre ele încă străduindu-se să se miște, altele straniu de imobile. O masă de oase și piei pământii și buboase ce le atârnau de pe membre ca hainele. Ochi goi și adânciți în orbite. Zdrențe de culori nedeslușite, scorțoase din cauza grăsimii și fecalelor întărite pe ele. Smocuri răzlețe de păr pe craniile acoperite de plăgi și răni proaspete pe care nu le tratase nimeni.

Cu un nod în gât, Alma continuă să înainteze prin acest purgatoriu, respirând pe gură, înecată de izul de putreziciune. Își luă o expresie cât putu de curajoasă și merse mai departe printre rămășițele umane din acel loc care întrecea până și Infernul lui Dante.

Femei. O treceau fiori când se gândea că toate erau femei – mamele, surorile, fiicele, soțiile cuiva. Mirese frumoase, zâmbind în fotografiile pe care le zărise în Kanada, adunate laolaltă cu certificate de naștere, pașapoarte, brevete militare și conturi bancare, într-un ditamai mormanul de maculatură ce urma să fie ars mai târziu de un fost rabin, chiar în spatele depozitului. Kitty îi spusese că acesta rostește kadișul de câte ori își îndeplinește sarcina. Abia acum înțelegea Alma de ce – de fapt, toate aceste femei de la Revier erau cadavre vii. Condamnate la moarte, indiferent de diagnosticul real. Era firesc ca rabinul să le jelească cât încă erau în viață.

În timp ce Alma pășea cu atenție prin masa de trupuri, mâini descărnate se întindeau spre tivul fustei sale și-i atingeau gleznele goale. Parcă înviorate de vederea unor femei sănătoase și relativ bine îmbrăcate, bietele epave umane încercau, cu ultimele puteri, să se agațe de ele. În mințile lor tulburi, probabil că oricine mergea pe două picioare nu putea fi decât un medic, un tămăduitor care avea la el plasturi, sulfamidă, tinctură de iod și poate chiar un colț de pâine.

Tulburată și uluită, Alma se uită disperată către Sofia.

Fosta Kapo o mai îndemnă o dată să-și continue drumul.

– Mergi mai departe; noi cântăm