– Și cu celelalte ce…

Alma nu-și putu termina întrebarea și se uită neputincioasă în jur, cu degetele încleștate pe gâtul viorii.

– O să fie ridicate cu primul transport. Mergi mai departe. Jumătate dintre ele au tifos și dizenterie. Vrei să te molipsești și tu?

Sofia o înghiontea din ce în ce mai tare. Și ea era îngrozită să se afle aici, printre femeile condamnate la moarte, ale căror rugăminți și gemete deveneau tot mai sonore, sfâșiind sufletele fetelor din Blocul Muzical.

Alma se sili să-și reia drumul până când ajunseră la un soi de salon care păstra încă un oarecare aspect de infirmerie. Paturile de aici erau tot ticsite cu trupuri scheletice, dar acestea măcar stăteau pe saltele de paie, acoperite cu niște cearșafuri îndoielnice, ceea ce era deja un mare pas înainte față de ce-i fusese dat Almei să vadă în anticamera iadului. Unele deținute aveau chiar pături aspre peste picioare și perne umplute cu paie sub cap.

– De ce unora li se acordă tratament preferențial? întrebă Alma, apucând-o pe Zippy de mânecă și făcând semn spre una dintre bolnave, care molfăia un fel de biscuit.

– Unele deținute primesc pachete din afară. Asis­tentele nu sunt proaste. Știu de unde pot trage foloase. Le aduc deținutelor aspirină și haine curate, le aranjează pernele, le taie de pe listele de selecție. În schimbul acestor servicii, primesc o parte din conținutul pachetelor. Nu-i un târg rău, dacă stai și te gândești, zise ea, apoi tăcu pentru o clipă. Unele din femeile de aici nu sunt deloc bolnave, își reluă explicațiile, pe un ton confidențial. Dacă au destulă mâncare ca să-i mituiască pe doctori și pe asistente, primesc câteva săptămâni de vacanță. Există și pericole, totuși – unii doctori SS își mai dau arama pe față și le trimit pe excursioniste direct la gazare. Dar lumea preferă să riște. Și e de înțeles; ele nu sunt ca noi. Lucrează afară, douăsprezece ore în șir, muncă grea, nu glumă, șase zile pe săptămână. La ele, apelul durează trei sau patru ore. Pe deasupra, sunt bătute la cea mai mică greșeală – repet, spre deosebire de noi, astea educate. Nu le poți învinui când știi ce îndură.

Salutate în grabă de personalul medical care alerga de colo colo, aproape fără să le bage în seamă – probabil urma vreo inspecție, judecând după agitația generală –, fetele din orchestră se refugiară într-un colț și începură să-și acordeze instrumentele.

– Ce cântăm de obicei aici? întrebă Alma în șoaptă.

Sofia ridică din umeri.

– Orice melodie, numai să fie veselă. Fără tristețuri din alea clasice. Sarcina noastră e să ridicăm moralul, așa că merge orice cântec popular.

– Merge și Blaue Husaren de Zara Leander?

– Zara Leander e perfect.

– Știi că bunicii ei erau evrei, spuse Alma, pe un ton rezervat. La fel și ai Margaretei Slezak, diva Operei din Berlin și favorita lui Hitler.

Fără să dea atenție expresiei șocate de pe chipul Sofiei, Alma ridică arcușul, cu ochii pierduți în depărtare.

– Margarete – Gretl, cum îi spuneam noi – mi-a fost prietenă din copilărie. În fiecare vară, își petrecea va­canța cu noi, la cabana noastră de lângă Pădurea Neagră. Eram de nedespărțit. Vati glumea că suntem mai ceva ca niște gemene siameze. Dar, în 1938, când am încercat să reiau legătura cu ea, imediat după ce l-au concediat pe tata de la Filarmonica din Viena, a refuzat să ne ajute. Se temea, probabil, pentru poziția destul de delicată a familiei ei. Din ce-am auzit ultima oară, călătorește prin toată Europa ocupată, ca să distreze trupele.

Parcă trezindu-se dintr-un vis, Alma lovi cu arcușul în perete, în lipsa unui stativ, și ordonă:

– Doamnelor, Blaue Husaren!

În câteva secunde, atmosfera din salon se schimbă. Cântecul săltăreț se revărsă peste deținutele de la infirmerie, smulgându-le din somnul lor agitat.

Almei i se părea o batjocură să cânte asemenea muzică veselă în baraca ce mirosea a moarte și unde, chiar lângă acest salon, femeile chinuite zăceau pe podea, ignorate până și de personalul medical. Dar gardienii SS susțineau că muzica ridică moralul, așa că trebuiau să cânte – pentru muribundele de la infirmerie și pentru echipele externe care ieșeau pe porți în fiecare dimineață, în ritmuri de marș, ca la o paradă grotescă.

O orchestră de sclave cântând pentru alți sclavi, într-o lume care-și pierduse orice urmă de rațiune, de vreme ce concepte ca muzica și suferința atroce puteau coexista într-un iad cum era Auschwitz-ul.

În timp ce cântau, câteva femei se ridicară din paturi și se târâră în picioarele goale până la peretele de lângă orchestră, strângând la piepturile scobite cârpele jalnice pe care le numeau pături. Din când în când, cu fețele obosite și pământii luminate de zâmbete melancolice, își întindeau mâinile aproape străvezii, brăzdate de vene albastre, și atingeau instrumentele.

Apăru o asistentă, cu un singur tub de aspirină, pe care-l împărți pacientelor dispuse să renunțe la rații în schimbul alinării pe care doar pastilele le-o puteau oferi. Din spusele atotștiutoarei Zippy, majoritatea medicamentelor proveneau de pe piața neagră. Morfina era cea mai scumpă, dar până și ea putea fi procurată de la spitalul SS, unde se găsea din abundență. Trebuia doar să dai mită deținutei potrivite de la infirmerie.

Un țignal nervos de claxon și obișnuitele strigăte nemțești băgară în sperieți personalul medical și deținutele mai sănătoase, care se puteau încă mișca. Pacientele care ascultau muzică rezemate într-un cot se făcură mici în paturi și-și traseră păturile până la gât, uitându-se îngrozite spre coridor. Acolo se petrecea un fel de Aktion – un eufemism tipic german pentru operațiunea de exterminare – căci, în scurt timp, țipete îngrozite luară locul gemetelor și rugăminților șoptite, în toate limbile europene pe care ți le puteai închipui. Orgia de bestialitate, încă invizibilă, aproape că acoperea orchestra Almei doar prin volum. Înlemnite de frică, fetele iuțiră ritmul fără să li se ceară, mânate de un instinct de supraviețuire