Pe hol răsună un strigăt furios în germană. Era vocea unei persoane obișnuite să dea ordine și ca acestea să fie executate.

– Ați primit ordin de la biroul medical al SS să treceți șaptezeci de deținute pe lista de azi. Am numărat doar patruzeci și trei. Unde sunt restul?

Doctorița deținută – postată curajos în pragul ușii, ca să nu-l lase pe ofițerul SS să ajungă la pacientele ei – îi răspunse că celelalte erau muncitoare robuste aflate în convalescență și-i arătă niște tabele bărbatului în uniformă, în încercarea disperată de a salva câteva paciente de el și lista lui.

Nemții se dădeau în vânt după tabele, își aminti Alma vorbele lui Zippy. Le plăcea să noteze în ele numere, numerele la care reduseseră populația lagărului. Biroul principal din Berlin trimisese ordin ca în august să fie lichidați douăzeci de mii. Comandantul Höss de la Auschwitz voia să fie sigur că nici mai mult, nici mai puțin de douăzeci de mii de prizonieri urmau să fie executați până la finalul lunii. Sănătoși sau bolnavi, evrei sau comuniști, bărbați sau femei – nu conta. Conta doar ca listele să fie corecte, și cifrele, exacte.

Doctorița deținută continua să vorbească, uitându-se rugătoare la militar, dar acesta o îmbrânci cu asemenea forță, încât femeia se izbi de perete și căzu la pământ, fără să dea drumul mapei pe care o strângea la piept.

Gardianul SS trecu peste picioarele ei și se uită prin salon, cu ochii mijiți și un baston în mână. În mai puțin de o secundă, trase pătura de pe pacienta care avusese ghinionul de a se afla cel mai aproape de el.

– Ce ai?

– Mă refac după malarie, Herr Unterscharführer12, răspunse femeia, cu ochii holbați de spaimă și tremurând din toate încheieturile.

– Mai ești bolnavă?

Neștiind ce să răspundă, femeia aruncă un ochi spre doctoriță. Aceasta din urmă își feri privirea și se ridică în picioare, frecându-și tâmpla, cu o figură deznădăjduită.

– Te-am întrebat ceva, Scheiße-Jude! Ce ai, ți-ai înghi­țit limba?

– Jawohl, Herr Unterscharführer, răspunse ea aproape șoptit.

– Jawohl, ce?

– Jawohl, sunt încă bolnavă, Herr Unterscharführer.

Cu un rânjet diabolic, gardianul ridică bastonul și o lovi pe femeie peste picioarele goale.

– Acum mai ești bolnavă? Să-ți mai aduc niște medicamente sau să te urc în camionul de-afară? Reichul n-are trebuință de niște jidani bolnavi care nu sunt în stare să muncească și să contribuie la efortul de război.

Pe picioarele femeii apăreau deja două umflături mari. Ca într-un coșmar, Alma nu-și putea desprinde privirile de la ele, în vreme ce mâinile ei continuau să cânte singure muzica veselă. Se simțea deodată ca o marionetă neputincioasă, prinsă într-un spectacol de păpuși grotesc, orchestrat de un nebun invizibil. Celelalte păpuși, la fel de speriate, o acompaniau mecanic, ca și când mâinile le-ar fi fost trase de niște sfori ascunse.

Femeia se dădu jos din pat și se clătină imediat pe picioare, cât pe ce să se prăbușească din cauza efortului.

– Pot să muncesc, Herr Unterscharführer.

Gardianul SS pufni în râs și deschise brațele larg. În spatele lui, își făcuseră apariția doi deținuți cu pantaloni vărgați, dar jachete civile. Stăteau în prag și se bâțâiau de pe un picior pe altul, așteptând ordinele stăpânului lor. Gardianul se întoarse spre ei și arătă cu bastonul către femeie.

– O însănătoșire miraculoasă! Ați mai pomenit așa ceva? Ia să vedem câte dintre scroafele astea jidance se relaxează aici pe cheltuiala Reichului. Îmi mai trebuie douăzeci și șapte de deținuți ca să termin lista.

Cei doi deținuți voinici porniră repede prin salon, gonind și alte femei din paturi. Cele care se putea ține pe picioare se ridicară singure, ținându-se de pereți sau unele de altele, cu mâini tremurânde. Cele care nu reușeau nici măcar atât erau trase cu forța din paturi și târâte pe coridor de glezne sau de încheieturile mâinilor.

În colțul ei, de lângă ușă, doctorița le bifa numere­le pe listă, fără să scoată un sunet. Îi șiroiau lacrimile pe față.

Afară, vaietele deveniseră insuportabile. Abținân­du-se cu greu să nu-și astupe urechile, Alma continua să cânte sub privirile curioase ale gardianului SS. Bărbatul o luă printre paturile goale și se apropie de orchestră. Se opri la câțiva pași de Alma și începu să fluiere cântecul pe care-l interpreta, în perfectă armonie cu vioara ei. Alma închise ochii, nesuportând să vadă chipul acela frumos și crud în fața ei.

Pe neașteptate, ceva coborî pe mâna ei și o făcu să tresară. Arcușul alunecă peste coarde în semn de protest. Îi bătea inima atât de tare, încât era sigură că o să-i sară din piept. Capătul rotunjit al bastonului îi mai atinse o dată mâna în care ținea arcușul – o atingere jucăușă, nu o lovitură.

– E cântecul meu preferat, o anunță militarul, pe un ton prietenos.

Trecerea de la bestia furibundă la admiratorul muzicii Zarei Leander era cu atât mai înspăimântătoare.

– Ești muziciană profesionistă?

– Jawohl, Herr Unterscharführer.

– Cum te cheamă?

– Alma Rosé, Herr Unterscharführer.

Bărbatul făcu ochii mici, căutând numele în me­morie.

– Ești noua violonistă cu care se laudă Lagerführerin Mandl?

– Bănuiesc că da, Herr Unterscharführer.

– Acum înțeleg de unde atâta tam-tam. Cânți foarte bine.

Nu se simțea nici urmă de sarcasm în glasul lui. Gardianul părea sincer impresionat.

– Mulțumesc, Herr Unterscharführer.

În tăcerea care urmă, urletele animalice de afară deveniră de-a dreptul asurzitoare. Deodată, Alma simți că i se taie răsuflarea. Era prea mult, prea intens, prea înfricoșător – gardianul SS cu bastonul lui, doctorița neputincioasă, trupurile scheletice tremurând unele lângă altele la perete, omenirea damnată, urlând ca o turmă de animale duse la tăiere, și gândul că nu exista cale de scăpare.

– Hei, păduchioșilor, le strigă neamțul celor doi de­ținuți care-l însoțeau, ați auzit ce frumos cântă?

– Muzică de cea mai bună calitate, Herr Unter­schar­führer! ziseră amândoi, legănând