– Nu sunteți, mă, voi în stare să recunoașteți talentul nici dacă vă pocnește în mutrele alea urâte, mormăi gardianul SS, doar ca să audă un respectuos Jawohl, Herr Unterscharführer, la insulta pe care le-o adresase.

Profund scârbit, îi trase o palmă în treacăt unuia dintre ei.

Dintr-un impuls inexplicabil, Alma se luă după el. Podeaua coridorului ciudat de pustiu, pe care, cu doar câteva minute în urmă, agonizau o mulțime de femei, era acum spălată de o asistentă deținută. Alma îi aruncă o privire mustrătoare. Sofia încercă să o strige, dar picioarele Almei continuau să o poarte mai departe, mânate de o voință proprie.

Afară, era parcat un camion. Doi deținuți vânjoși, cu maiouri albe și șepci vărgate, aruncau femeile înăuntru, de mâini și picioare, ignorându-le țipetele speriate.

– Sunt cadavre aici! Cadavre! Ne puneți laolaltă cu morții! Noi n-am murit încă!

– O să muriți în vreo jumătate de oră, le explică senin gardianul SS, după ce se uită la ceas.

Treptat, protestele se transformară în suspine disperate și sfâșietoare.

Instinctiv, Alma ridică vioara pe umăr și puse bărbia pe ea. Nu le putea schimba soarta și nu le putea ajuta în vreun fel pe femeile condamnate, așa că făcu singurul lucru care-i trecu prin minte – le cântă Hatikva13. Era o crimă care se pedepsea cu moartea să cânți imnul evreiesc la Auschwitz, dar Almei nu-i păsa dacă avea să ajungă în camion pentru îndrăzneala ei, adăugând încă un nume pe lista gardianului SS.

Militarul o privea într-o tăcere stupefiată, ce putea fi oricând urmată de o răbufnire violentă. Era însă singurul lucru corect pe care-l putea face; o simțea în adâncul sufletului său, iar pentru un lucru corect merita să-ți riști viața.

Încetul cu încetul, femeile din camionul cu însem­nele Crucii Roșii se liniștiră. Vioara Almei trezise ceva în ele; ceva ce naziștii încercaseră să le șteargă din amintire pentru totdeauna – mândria națională a unui popor greu încercat, care supraviețuise mii de ani, în ciuda sorții potrivnice.

Cu demnitate și semeție, femeile își puseră capetele rase unele pe umerii celorlalte și începură, cu ochii închiși, să intoneze imnul Țării Promise. Majoritatea plângeau înfundat, fără să li se clintească vreun mușchi pe față; câteva o priveau recunoscătoare că le-a adus liniște în ultimele clipe de viață.

Coborând vioara de pe umăr, Alma observă că e udă de lacrimi. Nici măcar nu-și dăduse seama că plângea.

Se întoarse spre gardian și îi văzu bastonul care atârna nemișcat lângă șold, ca și când n-ar fi știut ce să facă cu el.

– Herr Unterscharführer, i se adresă ea pe un ton blând și respectuos de data aceasta. Permite-mi să merg cu ele. Vor fi mai liniștite dacă le cânt…

– Nu, spuse bărbatul, venindu-și în fire, și scutură ferm din mână. E interzis. Doar cei din Sonder­kommando au voie în…

Se opri brusc și făcu gura pungă, de parcă ar fi divulgat informații secrete. Apoi își puse chipiul pe cap și plecă. Ușile camionului se închiseră cu un zăngănit funest, dar dinăuntru nu mai răzbătea nici un sunet. În scurt timp, mașina porni către crematoriu, lăsând-o pe Alma singură, în fața barăcii cufundate într-o tăce­re mormântală.

Grad paramilitar în timpul nazismului, în cadrul trupelor SS, echivalent cu cel de sergent

Hatikva (în română „Speranța“) este imnul național al statului Israel, a cărui primă versiune a fost scrisă, în 1877, de către poetul evreu Naftali Hertz Imber (1856−1909), în timpul șederii acestuia la Iași, în vizită la un cărturar localnic.

7

– Nu e musai să mergi la rampă, îi zise Sofia.

Alma învățase de acum jargonul de lagăr folosit de prizonieri și naziști când se refereau la platforma de descărcare a trenurilor.

– Sunt doar niște marșuri idioate pe care vor să le cântăm nou-veniților cât timp îi triază doctorii. Pot să-ți țin eu locul fără probleme.

Sofia stătea în pragul camerei Almei și o privea cum se chinuiește să-și aranjeze părul. Îi crescuseră cârlionți scurți și moi, care nu voiau s-o asculte și pace. În lumina cețoasă a zorilor, ochii violonistei străluceau mai puternic decât de obicei – negri, luminoși și vioi. Erau trăsătura ei cea mai impresionantă și atrăgeau imediat atenția. Alma era dureros de palidă și îi ieșeau pomeții prin piele, dar ochii aceia frumoși și limpezi scânteiau cu asemenea forță ascunsă, încât era imposibil să nu cazi sub vraja lor tăcută. Sofia se minuna cum, până și în aceste condiții oribile, Alma reușea să păstreze o ținută de-a dreptul regească. Parcă refuza să se lase atinsă de josnicia vieții în lagăr și își ținea fruntea sus și umerii drepți, sfidând, parcă, degradarea pe care cu toții trebuiseră s-o accepte.

Era un mare noroc pentru orchestră că Mandl o numise Kapo pe Alma, își zise Sofia, fără nici un pic de invidie că pierduse postul. Alma era mult mai puternică decât ea; le va învăța pe fete cum să supraviețuiască.

– Am mai auzit textul ăsta, că nu e musai să merg undeva, spuse Alma, aruncându-i o privire curioasă. Ultima oară mi l-a recitat Zippy. Încep să cred că voi două uneltiți împotriva mea ca să-mi răpiți postul de Kapo câștigat cu greu.

Sofia nu se putu abține să nu chicotească, savurând gluma, oricât de sinistră ar fi fost.

– Până și Zippy evită să meargă la rampă, dacă nu e obligată. Tu de ce-ai vrea?

Renunțând să-și mai pieptene părul, Alma își puse baticul pe cap, apoi luă de pe masă tocul viorii și bagheta de dirijor.

– Nu vreau, dar tot o să merg. Dacă toată orchestra e acolo, se cade să fie și dirijorul.

– Rampa e infernul.

– Tot