Cărți «Violonista de la Auschwitz descarcă cărți gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:
– Unele zone sunt mai infernale decât altele.
– Se prea poate. Cu atât mai mult trebuie să mergem acolo și să cântăm.
– Doctorul Mengele va supraveghea triajul. Prezența lui ar fi pentru mine cel mai bun motiv să mă țin la distanță.
I se dusese vestea lui Herr Doktor. Umbla vorba prin lagăr că, pe lângă Mengele, doctorul Clauberg, de la Blocul Experimental, era un amator. Spre deosebire de colegul lui, imaginația lui Mengele nu se limita la sterilizări fără sânge. De fapt, sterilizările erau sub demnitatea lui. Doctorul Mengele avea ambiții mult mai înalte – lucra la un studiu despre teoria rasei ariene și i se părea o idee grozavă să folosească deținuții de la Auschwitz pe post de cobai. Sosise de puțin timp în lagăr, după ce fusese rănit pe Frontul de Est, dar i se dăduse deja în primire un întreg complex în cadrul Blocului Experimental de la Birkenau – barăci separate pentru gemeni și gemene, una pentru țigani și pitici, o clădire pentru prizonierii cu malformații, pe care, potrivit spuselor lui Zippy și a documentelor pe care trebuia să le dactilografieze uneori, Herr Doktor îi diseca cu regularitatea și frenezia unui savant nebun. Uneori, nici nu se obosea să-i anestezieze. Uneori, turna vopsele industriale în ochii copiilor, sperând să le schimbe culoarea. Din câte-i spusese Zippy, deocamdată nu-i reușise experimentul; Zippy știa asta pentru că ea și Mala, colega ei evreică de la administrație, puneau borcanele cu soluții în care se păstrau ochii în cutii cu eticheta „A se manevra cu grijă: Material de război – Urgent“. Acestea erau trimise la Institutul de Antropologie, Ereditate Umană și Eugenie din Berlin-Dahlem.
Pe Alma o străfulgeră o idee. Era încă zguduită după cele văzute la infirmerie și, odată întoarsă la blocul lor, își jurase că va face tot ce-i stă în putință ca fetele ei să nu fie aruncate în camioanele alea, într-un mod atât de abject. Acum stătea în fața Sofiei și medita cu înfrigurare. Era ceva ce nu-i dădea pace, ceva ce spusese ofițerul nazist, o frază care o măcina fără încetare – Ați primit ordin de la biroul medical al SS să treceți șaptezeci de deținute pe lista de azi.
Alma înălță capul. Se uită la Sofia cu un zâmbet mijit pe buze.
– Doctorul Mengele se ocupă doar de triajul la rampă? o întrebă curioasă, văzând că Sofia nu se clintește din ușă, de parcă încerca s-o blocheze cu corpul ei.
– Nu. Face triaje în tot lagărul când se plictisește. Adică aproape în fiecare zi.
– Mandl poate să-i anuleze deciziile?
– Nu, pentru că el e doctorul. Dacă hotărăște să trimită un deținut la gazare, s-a terminat cu el. Autoritatea lui e aproape nelimitată când vine vorba de selecții. Mandl poate încerca să intervină, dar el ia decizia finală.
Alma se ridică, absorbită de gânduri, și încuviință din cap. Sub sprâncenele încruntate de concentrare, sticleau doi ochi negri, ageri și hotărâți.
– Înseamnă că tot el poate și grația, am dreptate?
Se uită la Sofia, încă socotind ceva în minte.
– Așa e, confirmă Sofia, privind-o bănuitoare pe Alma.
Nu-i plăcea deloc expresia de pe chipul violonistei.
– Dar doar dacă are el vreun interes personal. Nu-ți face iluzii în privința lui, omul e un monstru în toată regula. Însă numai pe dinăuntru, adăugă Sofia, cu un rânjet sumbru. Pe dinafară, e frumos ca un actor de cinema și de o politețe desăvârșită. Asta până când înfige o injecție cu fenol în inima unui deținut, ca să-i disece corpul cât e cald.
– Un domn absolut încântător, glumi Alma, cu o față serioasă. Gata, dă-te la o parte. Nu cred că o să-i placă dacă întârziem.
Fără să stea pe gânduri, Alma trecu țanțoș pe lângă Sofia – cu umerii drepți, vioara în mână și capul sus.
Cu un zâmbet blând, Sofia se uită la fetele care își urmară numaidecât noua șefă, fără să trebuiască să li se spună. Ieși agale pe urmele Almei și se alinie în rând cu celelalte, în fața barăcii. Alma își inspectă atentă micuța trupă, cu ochiul obiectiv al unui profesionist.
– Du-te înapoi și curăță-ți pantofii. Sunt plini de praf. Aranjează-ți cureaua… E mult prea jos…
Sofia încuviință mulțumită din cap. Alma învăța repede ce avea de făcut.
Un tub de ruj – procurat cine știe de unde de Alma – începu să circule printre fetele din Blocul Muzical. Alma le coloră obrajii cu acest înlocuitor ingenios de fard, iar expresia de pe chipurile fetelor se transformă ca prin minune.
– Uită-te la tine, Maria! Arăți ca o vedetă de cinema!
– E ca pe vremuri, când mergeam la serate dansante!
– Ce frumoasă ești, Karla. Ca în pozele de demult.
– Vai, Hilde, dacă te-ar vedea Werner acum…
Când veni și rândul Sofiei, aceasta se uită ironic la succesoarea ei.
– De unde ai făcut rost de astea?
Alma ridică din umeri cu nonșalanță. O interesa mai mult aspectul orchestrei decât logistica. La Auschwitz, fardurile și rujurile erau la fel de prețioase ca aurul. Obrajii trandafirii și buzele colorate nu erau o cochetărie, ci o chestiune de viață și de moarte. Zippy îi povestise Almei că deținutele care nu-și permiteau asemenea farafastâcuri își trăgeau palme peste obraji și își mușcau buzele până la sânge, ca să pară mai sănătoase când urma o selecție. Alma păstrase rujul prețios în acest scop, dar acum, având în vedere că vor fi sub ochii lui Mengele, era obligatoriu ca fetele ei să arate cât mai bine.
– Din Kanada, de unde altundeva? Supraveghetorul mi-a dat voie să-l iau, dacă-i cânt ceva.
– Ce cântec?
– O melodie romantică pe care a dansat cu iubita lui înainte să-l transfere aici. Mi-a zis că-i e foarte dor de ea.
– Deci și gardienii SS au sentimente? zise Sofia, ridicând neîncrezătoare dintr-o sprânceană.
– Pesemne. Dar nu față de noi.
Soarele ardea