fără milă deasupra capetelor lor acoperite cu baticuri. În șiruri ordonate de câte cinci, măr­șăluiau pe Lagerstraße, o mică armată în albastru, ieșită la paradă. Pe lângă barăcile goale care stăteau cu ușile deschise, ca niște monștrii antici cu gurile căscate, gata să înghită prada umană în fiecare seară. Pe lângă turnurile de observație, în care gardienii în vârstă moțăiau pe mitraliere. Cei tineri și fragezi erau de mult sacrificați bestiei de pe Frontul de Est. Acum era rândul taților care-și pierduseră fiii să îmbrace uniforma militară și să păzească oameni cu care nu aveau nici un motiv de vrajbă, dar pe care Führerul îi ura și îi declarase dușmanii statului. În tinerețile lor, pe alt front de Est, aveau alt dușman – înarmat și periculos – nu pe aceste femei și, în nici un caz, pe bărbații aceștia scheletici. Spre deosebire de fiii lor devotați ideologiei, părinții nu reușeau să înțeleagă toate acestea, așa că moțăiau ori fumau pipă, pierduți în gânduri, și le priveau pe muziciene mărșăluind ca soldații la paradă.

În scurt timp, le apăru în față infama rampă. Dintr-o gheretă, un gardian le făcu semn nepăsător să treacă prin culoarul îngust de sârmă ghimpată. Păcălite de zumzetul domol al acestuia, păsările se opreau uneori pe el. Alsacienii soldatului se jucau cu trupurile lor țepene, imediat ce cădeau pe pământ.

Trenul nu sosise încă. Era liniște și pustiu pe rampă; doar doi gardieni SS de rang inferior umblau de colo până colo, cu figuri plictisite, în vreme ce subalternii deținuți așteptau, în poziție de drepți, la o distanță respectabilă.

Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-i deranjeze pe gardieni, Alma începu să-și organizeze orchestra.

Înăbușindu-și un căscat, ofițerul însărcinat să preia transportul își verifică ceasul de la mână.

– Iarăși întârzie afurisenia.

Tovarășul lui, un lungan cu ochelari, își pipăia buzunarele, căutând țigările.

– O fi lăsat să treacă mai întâi trenul Wehrmachtului.

Primul se uită în zare, cu ochii mijiți.

– Ai observat că, în ultima vreme, toate transporturile Wehrmachtului trec doar într-o singură direcție? Întotdeauna spre est. Înapoi, doar trenurile Crucii Roșii, cu soldați răniți, pe care-i duc la spitalele militare. Asta în caz că bombardierele sovietice nu le-au trântit câteva obuze în cap ca să-i liniștească de tot.

– Aiurea, replică celălalt, fluturând disprețuitor din mână. Trenurile Wehrmachtului se întorc mereu pe ruta asta. Altminteri, cum ar mai ajunge acasă soldații în permisie?

– Nu zău? spuse primul, cu o privire răutăcioasă. Când ai văzut ultima oară un tren plin cu soldați veniți în permisie? De când am pierdut Stalingradul și toată Armata a 6-a odată cu el, nu facem altceva decât să batem în retragere.

– Scurtăm frontul, răspunse al doilea, nu foarte convins.

– Minunată strategie, n-am ce zice! pufni primul, ironic. Ne retragem până la Berlin, ca să-i atacăm la noi acasă, cu armele noastre minune! Ce contează că ne depășesc numeric cu zece la unu! Noi suntem bravi luptători arieni și-o să-i învingem pentru că avem sânge superior, spuse, apoi scuipă pe jos, dezgustat. N-ai decât să asculți în continuare mesajele Ministerului Propagandei; ei o să-ți tot spună că noi câștigăm războiul, când, de fapt, Ivan doarme în pat cu nevastă-ta, iar tu ești închis aici, în lagărul ăsta, ca prizonier de război.

Al doilea se îndreptă de spate, dar nu zise nimic, ci doar scoase dintr-o tabacheră frumoasă, de argint, o țigară și scuipă și el o dată, înainte s-o aprindă.

– Ar trebui să te raporteze cineva la Gestapoul lagărului. Să vedem unde-o să ajungi din cauză că nu știi să-ți ții gura.

Spre iritarea lui, tovarășul său izbucni din nou în râs.

– Unde-o să ajung? Pe Frontul de Est? N-ai decât să mă raportezi; o să-ți trimit scrisori și-o să-ți povestesc cum ne omoară rusnacii ca pe iepuri.

– Defetistule.

– Idealist prostovan.

După acest schimb de complimente, își îndreptară amândoi atenția spre șinele de tren. Vibrau ușor. În scurt timp, se auzi un fluierat ascuțit, dar încă îndepărtat.

Odată instalată orchestra în locul stabilit, Alma ridică bagheta, așteptând un semn de la militarii SS. Se uitau amândoi fix în direcția din care venea trenul.

Trecuse deja de porțile Auschwitz-ului și încetinea pe măsură ce se apropia de rampă. Cu mâna ridicată ușor, Alma îl urmărea cum înaintează, cu un vag sentiment de neliniște și înfrigurare, cufundată în prăpastia neagră a amintirilor destul de recente. Zăpușeala din trenul de vite, aproape identic. Nenumărații ochii ce străluceau îngroziți în semiobscuritatea permanentă din acel sicriu pe roți, care plecase din lagărul intermediar de la Drancy și-i adusese în adevăratul iad pe pământ – Auschwitz. Zile și nopți contopite pe parcursul călătoriei întortocheate. Fără apă. Fără hrană. O singură găleată în colț, care le servea drept toaletă, dar care era deja plină cu dejecții. Moarte în ochii oamenilor; cădeau din picioare și acolo își dădeau sufletul. Moarte în aer; mirosul trupurilor putrezinde, amestecat cu duhoarea de excremente. Moartea care pândea în spatele Almei; cu mintea încețoșată de foame și de sete, ar fi putut jura că-i simțea răsuflarea dezgustătoare pe piele. Doar voința supraomenească o ajutase să rămână în viață. Cu o încăpățânare lăudabilă, se uita printre crăpăturile scândurilor și memora indicatoarele feroviare pe lângă care treceau, mai întâi în franceză, apoi în germană, apoi și în poloneză și în germană, până când apăruse și ultimul și atunci opriseră la rampă: Oświęcim – Auschwitz.

Aceeași rampă pe care stătea acum.

O trecu un fior. Moartea. Nu izbutise s-o răpească în tren, dar prezența ei era mult prea palpabilă. Pândea. Aștepta…

Un fluierat melodic, perfect armonios acompania acum pufăitul greoi al trenului pentru vite. Cu coada ochiului, fără să întoarcă însă capul, Alma zări un alt ofițer care tocmai urca pe un podium micuț în dreapta ei. Nu-i deslușea trăsăturile feței – erau mascate de cozorocul chipiului –, dar vedea uniforma elegantă și bine croită, două Cruci de Fier, cele mai râvnite decorații acordate de Reich, prinse cu