mândrie în partea stângă a pieptului, cizmele înalte, atât de lustruite încât luceau în soare precum obsidianul negru, și mănușile făcute la comandă, pe care și le scotea agale. Dintr-un motiv sau altul, Alma ratase momentul în care cei doi subordonați ai ofițerului nou-venit luaseră poziție de drepți; îi observă abia mai târziu, înlemniți cu mâinile pe lângă corp, în vreme ce ofițerul îi ignora cu o nonșalanță desăvârșită.

Nu-l cunoscuse, dar auzise destule despre el cât să-l recunoască fără să-l fi întâlnit față în față. Doctorul Mengele, Îngerul Morții în persoană, venise special în această dimineață dureros de frumoasă, ca să-și adune porția de suflete.

Trenul se opri. Oamenii din Kommandoul de ram­pă, în uniforme vărgate, îl așteptau deja cu bastoanele în mâini.

Alma coborî discret bagheta. Îngerul continua să fluiere sonata lui Brahms, pe care ea o cunoștea atât de bine. Sub privirile neliniștite ale Sofiei – ce-ai de gând să faci? –, Alma își luă vioara și începu să-l acompanieze în Sol major.

Fluieratul se opri brusc. Cu privirea de șoim a În­gerului ațintită asupra ei, Alma continuă să cânte din memorie.

N-avea de ce să-și facă griji – putea cânta acea sonată și în somn. O învățase bine ca să-l impresioneze pe soțul ei, Váša, cu ocazia ultimului lor turneu împreună. O învățase pe de rost, ca s-o audă cât de bine cântă și să se îndrăgostească din nou de ea. Căsnicia lor începea deja să se destrame. Germania adoptase de curând Legile de la Nürnberg și, deodată, devenise o mare rușine să fii căsătorit cu un evreu. Din cauza asta, Váša venise cu ideea să anuleze concertele pe care ar fi trebuit să le țină împreună.

Alma înghițise insulta și, ca să se răzbune, fondase cea mai bună orchestră feminină, Die Wiener Walzer­mädeln, care devenise celebră peste noapte și concertase în întreaga Europă, spectacolele lor fiind întâmpinate cu ropote de aplauze în toate orașele mari. Soțul ei găsise și aici pretext de ceartă – „M-am săturat să tot lipsești de acasă, Alma!“ – și ceruse divorțul, prefăcându-se că decizia lui nu avea nici o legătură cu faptul că dorea să se impună pe scena germană, care nu privea cu ochi buni artiștii căsătoriți cu persoane de statut rasial nepotrivit. Alma semnase bucuroasă actele de divorț.

Pe vremea aceea, cântase bine ca să-și impresioneze soțul; acum cânta și mai bine, pentru ca Îngerul să nu se atingă de fetele ei.

După ce termină, Kommandoul de rampă dădu să deschidă ușile primului vagon. Îngerul îl opri, cu un gest leneș din mână.

– Dumneata ești Alma Rosé, nu-i așa?

Alma lăsă jos vioara și se întoarse spre el. Bărbatul i se adresase pe nume și cu o politețe desăvârșită. Nu se așteptase la una ca asta. Sau, dimpotrivă, poate că exact la asta se așteptase. De sub cozorocul chipiului, o studiau, curioși, doi ochi negri. Sofia nu exagerase deloc; era, într-adevăr, foarte chipeș. Maxilare puternice, un ten fără cusur, sprâncene negre ca pana corbului și un aer de grandoare arogantă și crudă, care trezea admirație și o spaimă de moarte în același timp.

– Da, Herr Doktor.

Îngerul lăsă capul într-o parte, cu un zâmbet vag pe buze.

– Știi cine sunt?

– Desigur, Herr Doktor.

Doctorul încuviință din cap, mulțumit.

– Șefa de lagăr are numai cuvinte de laudă despre dumneata. Dar ea oricum știe doar să se laude. Până și soția comandantului a cerut ca orchestra dumitale să cânte la una dintre seratele sale, dar n-a fost chip s-o înduplece pe Mandl. Lagerführerin susține că orchestra nu e încă pregătită să cânte în fața unui public select.

– Are dreptate, Herr Doktor, spuse Alma, plecând întristată privirea. Am preluat de curând sarcina de dirijor și va mai dura un timp până să ne putem prezenta onorabil. Deocamdată, cântăm marșuri și melodii cunoscute, cu care fetele mele sunt obișnuite, dar, dacă doriți să ascultați ceva mai sofisticat, mă tem că va trebui să mai așteptați câteva luni.

Mengele îi aruncă o privire profund neîncrezătoare.

– Crezi că le poți învăța Brahms în doar câteva luni?

– Brahms, Beethoven, Dvořák, Ceaikovski, Sarasate – orice doriți, Herr Doktor.

– Ești foarte încrezătoare, Frau Rosé.

Nu se ghicea nimic pe chipul și în tonul lui.

– Am mai pregătit o orchestră feminină și ne-am bucurat de mare succes în Europa. Da, am încredere că le pot pregăti și pe aceste tinere.

Urmă un moment de tăcere, după care Alma reluă cu mare prudență:

– Bineînțeles că mi-ar ușura mult munca dacă alcătuirea ar rămâne neschimbată. Mi-aș dori mai multe membre în orchestră – patruzeci de persoane în loc de douăzeci –, iar dacă sunt muziciene profesioniste ca mine…

Nu-i dădu atenție Sofiei, care o înghiontea de-a binelea cu bagheta în picior.

– Înțeleg că în primul rând aveți nevoie de forță de muncă, dar muzicienele sunt făpturi delicate, adăugă Alma, aruncându-i lui Mengele o privire iscoditoare, și, văzând că acesta nu obiectează, continuă cu și mai multă convingere. N-ar rezista prea mult într-o echipă externă, așa că mai bine dați-mi-le mie, Herr Doktor. Promit să formez o orchestră atât de bună, încât cea principală de la Auschwitz nici n-o să se compare cu noi. Pe răspunderea mea, firește. În cazul în care nu sunteți mulțumit de muzica lor…

Trimiteți-mă direct la gazare. Îmi rezerv acest drept, ca pedeapsă. Alma nu-și duse gândul la capăt, ci doar îi zâmbi Îngerului, în ciuda spaimei covârșitoare care o stăpânea. Avea senzația că o să-i plesnească inima în piept.

Preț de câteva clipe apăsătoare, doctorul Mengele o privi lung, cu capul înclinat într-o parte. Era un mare risc să-i facă o asemenea propunere îndrăzneață; cu toate astea, bărbatul părea mai degrabă amuzat de rugămintea ei. Era un fel de experiment științific și nimic nu-l pasiona mai mult decât experimentele.

– Prea bine, Frau Rosé. Orchestra dumitale va fi exceptată de la selecții până la…, zise, apoi făcu o pauză și miji