ochii. Până la Crăciun. O zi perfectă pentru un concert de înaltă clasă. Tot atunci ne vom lămuri cu privire la virtuozitatea orchestrei dumitale. De acord?

Almei i se puse un nod în gât, dar își ascunse emoțiile. Patru luni sub protecția doctorului Mengele erau cât o viață de om în locul acesta.

– Perfect de acord, Herr Doktor.

– Atunci, ne-am înțeles, zise el, cu o expresie satisfăcută pe față.

Cu aceeași langoare nonșalantă, Mengele le făcu semn deținuților.

Aceștia traseră imediat zăvoarele vagoanelor și deschiseră ușile, gata să descarce încărcătura speriată pe rampă. Deținuții îi trăgeau de mâneci și-i scoteau cu forța din vagoane; bicele gardienilor SS îi mânau ca pe animale – Raus, raus; los, los, los! – și-i împărțeau în două coloane, bărbații în dreapta, femeile în stânga. Pretutindeni, strigăte în germană, câini care se smuceau în lese, gata să se repeadă în mulțimea îngrozită.

Buimaci și orbiți de lumină, nou-veniții se uitau tulburați împrejur și urmau ordinele. Prea speriați să plângă, copiii se agățau de părinții lor, tremurând din toate încheieturile. Bărbații din sectorul Kanada le smulgeau deja valizele din mâini și le azvârleau într-un morman înalt, fără să dea atenție privirilor rugătoare și întrebărilor șoptite care le erau adresate. Câteva femei începură să țipe când se văzură despărțite de soții lor, dar câteva lovituri de cravașă peste gură înăbușiră rapid mica rebeliune.

Îmbrâncită cu brutalitate și amenințată, mulțimea amuți. În scurt timp, toți ochii se îndreptară către singura siluetă care domnea peste toți, precum un zeu antic și atotputernic. Deși erau împinși de la spate, nu se grăbeau să se apropie de el, simțind pericolul intens și inexplicabil pe care îl emana.

Orchestra Almei intona un marș german vesel.

Cu un zâmbet binevoitor, doctorul Mengele inspecta mulțimea din fața lui. Nu dură mult și începu ritual obișnuit:

– Links, rechts… Stânga, dreapta. Ești însărcinată, dragă doamnă? Nu? Păcat… Stânga. Cei care au gemeni să se prezinte la mine personal. De asemenea, cei cu malformații…

Cu o fluturare a mănușilor lui elegante, dăruia viață sau condamna la moarte. Numai că, de data asta, le ceru și muzicienelor să facă un pas înainte. Spre marea ușurare a Almei, ambele femei care se declarară muziciene fură trimise în partea dreaptă.

8

Septembrie 1943

Ca posedată, Alma scotocea cu disperare printr-un munte de hârtii adunat în mijlocul unuia dintre depozitele din sectorul Kanada. Lângă ea, rabinul Dayen aștepta răbdător, cu un cărucior în mâini. O cunoștea deja pe noua dirijoare a orchestrei feminine; în zilele când primeau nou-veniți, Alma stătea în genunchi toată după-amiaza și căuta partituri, printre mormanele de fotografii, pașapoarte, certificate de naștere, diplome, scrisori personale și desene de copii.

În primele zile, o văzuse cum își ștergea obrajii în­lăcrimați, cu o furie neputincioasă. Încetul cu încetul, Alma învățase să-și stăpânească emoțiile pe care i le trezea această corvoadă macabră – și la fel și el. Un rabin silit să ardă amintirile poporului său, în vreme ce SS-ul îi ardea oamenii în cuptoare industriale. Lagărul era un profesor nemilos. Îți dădea doar două opțiuni – să te adaptezi sau să mori.

Fără să-și dea seama, rabinul Dayen se apucă să recite kadișul pentru cei morți.

– Se poate să amâni rugăciunea până termin aici? se răsti Alma peste umăr.

Furioasă, dădu la o parte încă un teanc de fotografii, împingându-le mai aproape de căruciorul rabinului. Sarcina de a scormoni printre obiectele morților era și așa oribilă, ultimul lucru care-i lipsea era să asculte rugăciunile deprimante ale rabinului.

Rabinul nu se supără. Se uită la ea, cu un zâmbet înțelegător. Adună fotografiile cu blândețe și le puse în cărucior. I se rupea sufletul să vadă toate acele chipuri în fiecare zi și își imagina cât de greu era pentru ea.

– Ar fi bine să cauți și în lagărul instalat de curând, spuse el, în cele din urmă. Am auzit că sunt muzicieni celebri acolo. Sunt convins că ar împărți partiturile cu tine.

– Care lagăr? întrebă Alma, ridicând ochii la el.

– SS-ul l-a numit Lagărul de Familie. Evrei din ghetoul model de la Theresienstadt.

– De ce i se spune așa? întrebă Alma, revenind la treburile ei.

– Pentru că trăiesc acolo cu toată familia, răspunse Dayen, cu un zâmbet deopotrivă optimist și sceptic. Soți, soții, bătrâni, copii – toată lumea în aceeași baracă.

Alma se opri și-i aruncă o privire neîncrezătoare.

– Și eu m-am mirat când am auzit asta, spuse rabinul. Nici măcar n-au trebuit să treacă de triajul la rampă. Gardienii i-au trimis la dușuri să se dezinfecteze și-atât. Le-au dat voie să-și păstreze hainele civile, nu i-au ras pe cap și nu i-au despărțit de copii. Gravidele primesc rații suplimentare de lapte și pâine albă.

– S-a întors lumea cu fundul în sus, de-au început naziștii să arate o fărâmă de omenie?

Alma nu era convinsă. Într-un loc ca Birkenau, așa ceva părea ireal.

– Puțin probabil.

Auzind deodată un pufnet disprețuitor, Alma se întoarse și dădu cu ochii de Kitty, care stătea cu un teanc de pașapoarte în mână. După ce le aruncă fără menajamente în mormanul din fața Almei, fata din sectorul Kanada arătă discret cu capul spre lagăr.

– Sunt tratați cu respect pentru că naziștii îi folosesc în scopuri propagandistice. Am fost pe acolo să fac cercetări. Nu te uita așa la mine, rabinule. Când se întâmplă asemenea lucruri, e normal să investighezi. Ca să supraviețuiești aici, trebuie să fii informat și să ai relații.

Apoi Kitty își îndreptă atenția către Alma, care stătea în genunchi lângă morman.

– I-am întrebat și eu de ce sunt așa speciali, de nu-i pune SS-ul nici la muncă forțată și-i lasă să facă ce vor, de parcă sunt veniți în vacanță. Oamenii noștri din Kanada au tras concluzia că s-ar afla sub protecția Crucii Roșii, sau ceva de genul ăsta. Dar să vezi surpriză! Șeful nou-veniților – nu știu ce mare