mahăr din ghetoul lor – îmi zice în taină că veneau unii la Theresienstadt și filmau. Cică era ca la Hollywood; SS-ul a adus o întreagă echipă de filmare acolo, punea funde în părul copilelor, așezau mese afară, cu mâncăruri și băuturi, ca la cafenea, aduceau cărți în barăcile ridicate în grabă și agățau la intrări panouri cu Bibliotecă, Club de șah, Club de muzică, Teatru, și câte și mai câte, și-i puneau pe evrei să se plimbe braț la braț și să zâmbească la camerele de filmat. Bineînțeles că, după ce terminau filmările, luau înapoi toată mâncarea și băutura, precum și cărțile, tablele de șah și jucăriile din brațele copiilor. Cred că administrația lagărului îi ține aici din același motiv – să-i scoată la paradă când vin ștabii elvețienii să verifice dacă SS-ul ne tratează omenește.

– Nu crezi că Crucea Roșie și politicienii elvețieni vor observa monstruozitățile alea? întreabă Alma, arătând cu degetul spre crematorii.

Kitty râse batjocoritor.

– Nu-i cunoști pe cei din SS? O să le spună că sunt fabrici de procesare a cărnii de porc, sau alte aiureli, iar elvețienii o să înghită gogoașa și-o să-și lingă și degetele după aia, zise ea și strânse buzele, aruncându-i Almei o privire de om care știe ce vorbește. Ascultă la mine ce-ți spun, când n-o să le mai fie de folos naziștilor, o să-i trimită la tăiere ca pe miei.

Rabinul Dayen se foi stânjenit lângă cărucior.

– Sper din suflet să te înșeli, murmură el.

– Și eu sper din suflet să înceapă porcii să zboare, ca să încalec pe unul și să mă duc în adevărata Canadă, replică sec Kitty. Până atunci, rabinule, nu-mi rămâne decât să mă bazez pe forțele mele și să încerc să rezist aici cât mai mult posibil.

Kitty dădu să plece, dar rabinul o opri cu o întrebare, rostită cu nemaipomenită blândețe.

– Nu crezi în Dumnezeu, nu-i așa?

– Dumneata crezi? zise Kitty și se răsuci pe călcâie, săgetându-l cu o privire dușmănoasă, de parcă întrebarea în sine ar fi ofensat-o. Aici?

Rabinul nu răspunse. Știa prin ce trecuse Kitty și pierderile pe care le suferise. Dintotdeauna i se păruse nepoliticos să predice cuvântul Domnului unor oameni care nu doreau să-l asculte. Aici – Kitty avea dreptate din această privință – nu era doar de prost gust, era o insultă. Odată, un deținut îl scuipase în față când Dayden refuzase rația de mâncare, pe motiv că ținea post de Iom Kipur. Rabinul îi oferise bărbatului bucata lui de pâine, ca să-și ceară scuze că-l jignise.

– Dumnezeu a murit, declară Kitty, sumbru, privindu-l fix în ochi, evident ca să-l sfideze. L-a ucis SS-ul.

– Se poate, încuviință rabinul, cedând surprinzător de ușor.

Kitty părea gata să mai spună ceva, dar vorbele care-i stăteau pe limbă, aspre și disprețuitoare, erau așteptate cu o privire atât de smerită și iertătoare în ochii rabinului, încât și le înghiți și ieși din depozit, mormăind în barbă:

– Moșneag sentimental.

Rabinul Dayden murmura deja altă rugăciune și se legăna pe călcâie, urmărind-o din priviri pe Kitty, cu dezamăgirea unui adult care înșelase speranțele unei întregi generații.

Alma continua să-l studieze cu un imens interes. Îl remarcase imediat din rândurile Kommandoului imaculat din Kanada. Slab ca un țâr, căci jumătate din rațiile lui ajungeau peste gardul de sârmă ghimpată, la prizonierii mai puțin norocoși, el era singura persoană de la Birkenau căreia SS-ul îi permitea să poarte barbă. Mulți deținuți se minunau că primise această favoare, căci, spre deosebire de veteranii din Kanada, pricepuți la trocuri și faimoși pentru talentele lor „organizatorice“, Dayden nu mituise niciodată un gardian, nu schimbase nici o vorbă cu vreun Kapo și nu dovedea vreo pricepere de care să se poată folosi cei din SS. Poate că tocmai de-asta erau atât de fascinați de el. Dintre toți prizonierii, el nu cerea niciodată nimic, ci doar dăruia cu mărinimie celor mai puțin norocoși, lucru pe care SS-ul îl privea ca pe o curiozitate. Poate că, după ce văzuseră fii care smulgeau un colț de pâine din mâinile taților lor muribunzi, gardienii SS sperau să descopere prin ce magie evreiască rabinul Dayden reușea să rămână neatins de degradarea și moartea care-l înconjurau.

– Dumneata nu semeni deloc cu preoții pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții, observă Alma. Alții te-ar acuza de erezie, dacă te-ar auzi că spui asemenea lucruri despre Dumnezeu.

– Ești botezată în religia catolică?

– La naștere, în cea protestantă. Mai târziu am trecut la catolicism, pentru că mi-a zis cineva că m-ar proteja de persecuții. M-a protejat mai mult de-o grămadă, zise ea, cu un zâmbet cinic, mototolindu-și rochia albastră. Eram ca orice evrei asimilați, Herr Dayden. Sărbătoream Crăciunul și mâncam carne de porc vinerea. Nu ne-am considerat niciodată diferiți de ceilalți locuitori ai Vienei, până în 1938, când au venit naziștii și ne-au explicat că suntem niște paraziți și o povară pe spinarea societății germane.

– Toate se întâmplă cu un scop.

Urmă un moment de tăcere.

– N-ai de gând să-mi spui că am ajuns aici prin voia Domnului? întrebă Alma, mai în glumă, mai în serios.

Rabinul clătină din cap.

– Spun doar că ar fi bine să iau hârtiile pe care le-ai sortat deja și să le dau foc, ca să nu primesc câteva bice pe spinare de la gardieni.

– Te bat vreodată? întrebă Alma, curioasă.

– De când lucrez aici, nu.

– De cât timp, mai exact?

– Cam un an și jumătate, răspunse el.

Barba îi ascundea zâmbetul. Nu era bătrân, dar avea destule șuvițe cărunte în părul des și negru.

– Mă consideră un fel de sfânt.

Alma îl măsură câteva clipe, fără să se clintească.

– Poate că ești.

– Poate că toți suntem, replică el și luă căruciorul greu.

*

– De la capăt.

Nu se putea respira în Blocul Muzical, deși toate ferestrele erau larg deschise. Căldura toropitoare continua să sufoce populația