lagărului, închisă în barăcile neaerisite. Apa era din nou un lux; din spusele lui Zippy, deținuții, înnebuniți de sete, își ofereau, fără să se mai ascundă, rațiile lor amărâte de pâine în schimbul unei căni cu apă.

Alma își șterse sudoarea de pe frunte și bătu de câteva ori cu bagheta în pupitrul de dirijor. Înadins alesese Contesa Marița de Emmerich Kálmán ca primă compoziție de dificultate mai ridicată. Oricine putea descifra o partitură reușea să interpreteze destul de ușor acea operetă simplă. Cu toate astea, Lota, o flautistă germană, tocmai ratase intrarea – din nou; Maria, o mandolinistă poloneză, reușise să greșească atâtea note în primele două minute, încât Alma nu-și putu stăpâni o grimasă. Cu fruntea încrețită de concentrare, Sofia se chinuia să respecte partitura, dar, până la urmă, tot intră la momentul greșit și strică întregul pasaj.

În cameră domnea o tăcere tensionată, tulburată doar de bâzâitul muștelor și smiorcăielile răzlețe ale vreunei fete. Știau toate ce e în joc. Și se vedea treaba că recentul dialog cu Mengele nu o frământa doar pe Alma, ci și pe ele.

– Ești foarte încrezătoare, Frau Rosé.

– Am mai pregătit o orchestră feminină și ne-am bucurat de mare succes în Europa. Da, am încredere că le pot pregăti și pe aceste tinere.

Exasperată, Alma puse bagheta pe pupitrul de dirijor și se apropie de Sofia.

– Dă-mi puțin chitara. Uită-te bine la degetele mele.

În următoarele două ore, așeză, efectiv, degetele inexperimentate ale tinerelor în pozițiile corecte; le arătă cum să mențină ritmul potrivit; le puse să repete bucățile care le creau probleme până când fetele izbucniră în plâns și o rugară să le dea o pauză.

– Frau Alma, n-o să-mi reușească în veci, protestă mai întâi Maria, în germana ei cu accent. Eu am cântat doar la școală. Nu sunt muziciană profesionistă ca tine. Nici una dintre noi nu este. Kálmán e prea dificil pentru noi. Știm să cântăm melodii și marșuri, nu muzică clasică.

– Nu e muzică clasică, e o simplă operetă, mormăi Alma în barbă, fără să se adreseze cuiva anume.

Începea să resimtă deodată panica ce punea stăpânire pe ea.

Nu erau în stare să interpreteze nici măcar o operetă simplă, veselă. Iar ea îi promisese lui Mengele un concert de Crăciun cu muzică din Bach și Wagner. Ar fi fost o minune dacă fetele învățau până atunci barem primele trei pagini din blestematul de Kálmán. În familia ei aristocrată nu erau permise înjurăturile, dar, în clipa aceea, abia se abținea să nu trântească un Scheiße! Viețile lor depindeau de acel concert. Ticăitul ceasului invizibil răsuna tot mai tare în mintea Almei, transformându-se într-un adevărat bubuit, în vreme ce progresele orchestrei rămâneau inexistente.

Cu mare efort, Alma își recăpătă calmul. Se duse din nou la Maria și o puse să ia mandolina în brațe. Își așeză degetele peste cele ale fetei și încet, notă cu notă, începu să interpreteze bucata ei. Descoperi imediat că umerii polonezei se cutremurau de plâns. Nici măcar nu era atentă la ce îi arăta Alma.

– Termină, Alma, interveni Zippy, lăsând mandolina deoparte. Degeaba o chinuiești. N-ai cum să înveți o persoană care are doar cunoștințe elementare să interpreteze o lucrare muzicală complicată de genul Contesei Marița.

– Ba o să reușesc, spuse Alma, refuzând să se dea bătută.

– Ba nu. Și nici n-ai să poți să cânți tu pentru toată orchestra, cum faci acum.

Înfrântă, Alma o lăsă în pace pe Maria și ieși din baracă. În buzunarul rochiei avea încă un pachet de țigări pe jumătate gol, pe care i-l oferise cu generozitate SS Rottenführerul din sectorul Kanada. Ei doi aveau o înțelegere – ea îi cânta melodii romantice, care-i aminteau de logodnica lui, iar el o lăsa să cotrobăie printre comorile aflate sub paza lui. Instrumente muzicale și partituri, în schimbul amintirilor. Ambele părți conveniseră tacit că e un târg corect.

Alma aprinse o țigară și trase din ea cu nesaț, uitându-se furioasă în zare. Fumatul în timpul programului era o infracțiune care se pedepsea cu moartea, dar în ziua aceea n-o interesa dacă trăia sau murea. Era unul dintre acele momente de deznădejde cumplită și curaj nesăbuit pentru care plătise cu libertatea, dar se vedea treaba că viața n-o învățase să nu-și forțeze norocul. N-aveau decât s-o împuște, puțin îi păsa.

– Alma.

Zippy. Mai trase un fum, fără să se întoarcă.

– Uită-te la mine, Alma.

– Ce vrei? se răsti ea, pe un ton mai aspru decât și-ar fi dorit.

Zippy se prefăcu că nu observă.

– Hai să ne întoarcem la compozițiile pe care pu­tem să le cântăm. Fetele știu binișor marșul din Rosamunde…

– Nu.

– De ce? Pentru că nu vrei să te declari învinsă în fața lui Mengele?

Zippy se postă hotărâtă în fața Almei, acoperindu-i priveliștea. Avea un zâmbet prietenos pe buze.

Nevoită să se uite în ochii ei, Alma o săgetă cu o privire tăioasă. Era o prostie să-și verse nervii pe alții; și-o făcuse cu mâna ei. Dar redutabilul temperament al celor din neamul Rosé își arăta deja capul hâd, ca întotdeauna în astfel de situații.

Ca să-și ceară scuze, Alma îi oferi pachetul lui Zippy. Prietena ei îl luă, fără să se arate câtuși de puțin ofensată. Fumară în tăcere un timp, doar că, spre deosebire de Alma, Zippy chiar era atentă să nu apară vreo patrulă SS.

– Chiar dacă nu reușești să-i oferi o muzică pe măsura standardelor lui naziste deosebit de înalte, n-o să ne trimită pe toate la gazare, reluă Zippy, într-un final. Sunt mai veche decât tine aici și îl cunosc. E în stare să opereze oameni fără anestezie, dar n-o să omoare toată orchestra doar pentru că dirijorul nu i-a furnizat Bach la data stabilită. Seamănă cu Mandl, îl apucă sentimentalismele când te-aștepți mai puțin.

Alma dădu ochii peste cap.

– Știu ce crezi, spuse Zippy,