– Instincte materne? La Mandl? pufni Alma, uitându-se profund șocată la Zippy.

– Da, la Mandl, spuse Zippy, având grijă să nu-i sufle Almei fumul în față. Odată, în timpul uneia dintre inspecțiile alea inopinate care-i plac atât de mult, m-a găsit în pat, în camera mea de la schreibstube. Îți imaginezi că am înțepenit de groază și eram sigură că o să mă târască în stradă și-o să mă împuște în fața celorlalte, ca să le arate ce pățesc sabotorii care dorm în miezul zilei. Nu numai că n-a făcut asta, dar m-a întrebat – foarte calm, dacă-ți vine să crezi – ce mă supără. I-am zis sincer că am dureri menstruale foarte puternice. Nu că ăsta ar fi fost motiv să fiu scutită de muncă. Femeile care muncesc în Aussenkommandouri încarcă pietriș câte douăsprezece ore în șir, indiferent dacă sunt la ciclu sau nu, și și-ar da rația de pâine pe câteva foi de ziar, ca să se mențină cât de cât curate până la finalul turei. Căci ferească sfântul ca vreun gardian sau Kapo să vadă că-ți curge sânge pe picior sau să-i simtă mirosul cu năsucurile lor delicate de arieni – te bat măr pentru că ești o scroafă împuțită, incapabilă să aibă grijă de igiena ei. Parcă nimănui nu i-ar trece prin gând că deținutelor le e imposibil să facă asta când n-au nici apă curentă în barăci. De săpun și lenjerie intimă nici nu mai vorbesc… În orice caz, eram atât de speriată, încât am scăpat porumbelul înainte să găsesc o scuză mai bună. Și să vezi poveste! În loc să mă bată, Mandl mi-a zâmbit cu blândețe, mi-a pus o mână pe frunte, exact cum făcea mama, și mi-a spus să stau în pat până mă simt mai bine. Plecase de mult și eu încă mă holbam la ușă, gândindu-mă că acum, într-adevăr, le-am văzut pe toate.

Alma trăgea din țigară, cufundată în gânduri.

– Cele două fete nou-venite din Franța sunt foarte talentate! spuse ea, în cele din urmă.

Zippy se uită la ea, uluită.

– N-ai auzit nimic din ce ți-am povestit?

– Am auzit totul, dar nu sunt de acord. Nu sunt de acord să abordăm un repertoriu mediocru, doar pentru că e soluția cea mai simplă. Vreau excelență și nu mă mulțumesc cu mai puțin, zise și-i aruncă lui Zippy o privire hotărâtă. O să fac din fetele astea o orchestră profesionistă, și asta cu orice preț. Mengele mi-a dat voie să mai iau câteva muziciene profesioniste. Avem deja două de la ultimul transport. Nu-mi rămâne decât să merg prin barăci și să mai găsesc câteva. Poate mai sosesc unele și cu următorul transport…, zise ea, cu ochii în zare și un zâmbet șters pe buze.

Zippy o privea îngrozită.

– E foarte bine și frumos că-ți dorești „excelență“, dar gândește-te și la situația veteranelor din Blocul Muzical. Ce-o să se întâmple cu ele, dacă le înlocu­iești cu profesioniste? Ajung la gazare? Sau vor fi detașate în vreun Kommando, ca să moară în mai puțin de o săptămână?

Alma se uita la Zippy de parcă aceasta ar fi spus o prostie cât ea de mare.

– Bineînțeles că nu. Pentru ca Blocul Muzical să poată funcționa eficient, avem nevoie de copiste care să traseze portative și să transcrie diverse fragmente scrise de mine. Avem nevoie de o secretară care să gestioneze programul repetițiilor și al spectacolelor. De câteva decoratoare care să se ocupe de costume și recuzită. O să-mi trebuiască și câteva curiere.

Pe chipul lui Zippy apăru un rânjet șovăitor.

– Ai dreptate, recunoscu Alma, stingând țigara pe peretele barăcii. Nu pot să cânt eu pentru toată orchestra. Și nici să le învăț să cânte muzică adevărată într-un timp atât de scurt. Dar pot să adun cât mai multe muziciene profesioniste – patruzeci, dacă avem noroc – sub pretext că nu avem destule instrumente pentru registrul grav. Născocesc eu ceva. Fetele care au făcut parte din orchestră de la bun început vor primi îndatoriri noi, dar vor rămâne în Blocul Muzical. O să susțin că sunt indispensabile. În felul ăsta, vom salva cât mai multe fete. Cât sunt eu șefă, nici una n-o să fie trimisă înapoi în lagărul principal, și nici la gazare. Chit că pic din picioare, o să-i ofer lui Mengele concert de Crăciun cu muzică de Bach.

9

Fata era deplorabil de slabă și tremura ca o vrăbiuță orfană.

– E violonistă bună! Foarte bună! repetă Hélène, în germana ei cu accent pronunțat. Am venit cu același transport, din Franța, dar ea era bolnavă și Frau Czaj­kowska n-a vrut s-o accepte. Știe să cânte orice com­poziție clasică dorești. Testeaz-o, Frau Alma. Frau Czaj­kowska a respins-o pentru că era bolnavă. Avea febră mare și nu putea să cânte. Acum poate. Testeaz-o numai!

Vestea despre audițiile pentru Blocul Muzical se răspândi fulgerător. Femei flămânde și disperate se adunau în fața barăcii Almei, seară de seară, după apel. Fiecare dintre ele susținea că a avut o carieră muzicală, una mai grozavă ca alta. Din nefericire, imediat ce puneau mâna pe instrumentele la care se pretindeau a fi experte, sunetele pe care le scoteau „maestrele“ erau departe de ceea ce se putea numi muzică.

– Îmi pare rău, spunea Alma, care nici nu mai știa câte fete fusese nevoită să refuze în ultimele trei zile. Caut doar muziciene profesioniste.

Cel mai greu de îndurat erau lacrimile și rugămințile care veneau după aceea.

– Dă-mi o șansă, Frau Alma. Promit să învăț să cânt! Trebuie doar să-mi arăți cum. O să fiu cea mai silitoa­re elevă.

– Te implor, Frau Alma, nu mă trimite înapoi. Nu supraviețuiesc încă o lună în Kommandoul extern.

– Fie-ți milă de mine. Fac tot ce vrei. E epidemie de tifos în baraca vecină. Dacă ajunge și la