noi, ne trimit la gazare! Ia-mă temporar, Frau Alma. Mai târziu, poți să mă trimiți înapoi, dar primește-mă măcar câteva săptămâni. Nu vreau să ajung la gazare! E și mama în lagăr. Cine-o să mai aibă grijă de ea?

Unele se mulțumeau să-și frângă mâinile la piept; altele cădeau în genunchi înaintea Almei și se agățau de fusta sau chiar de gleznele ei și nu-i dădeau drumul până când Sofia – care era obișnuită cu astfel de tactici – nu le lovea cu bastonul de Kapo, pe care Alma refuza categoric să-l folosească.

– Toată lumea suferă! le spunea sec poloneza, conducându-le afară. Nu sunteți singurele. Ordinul spune că trebuie să găsim muziciene profesioniste. Sunteți profesioniste? Nu. Afară, atunci. Sau poate doriți să vă plângeți direct la doctorul Mengele?

Cum auzeau numele temutului doctor, femeile încremeneau de spaimă. Almei i se rupea inima să le vadă cum ies din baracă, deznădăjduite, ca niște năluci străvezii în rochiile lor zdrențuite, dar cruzimea Sofiei își avea rostul ei. Dacă Alma dorea să le păstreze pe fetele care nu știau să cânte ca personal auxiliar al Blocului Muzical, trebuia să le găsească înlocuitoare talentate, astfel încât nici Mengele, nici Maria Mandl să nu aibă nimic de obiectat.

Pierdută în gânduri, nu auzi ce îi spusese franțu­zoaica.

– Scuză-mă. Ce-ai zis?

– Am zis că pot să cânt Contesa Marița.

Intuind deja care avea să fie rezultatul, Alma îi întinse vioara.

– Poftim, copilă.

– O cheamă Violette, anunță brusc Hélène.

Alma îi aruncă o privire severă, dar femeia se făcu și mai țanțoșă.

– O cheamă Violette, repetă Hélène. E din Paris. Are optsprezece ani, ca și mine, și compozitorul ei preferat e Vivaldi.

Deodată, vrăbiuța speriată din fața ei avea un nume și un compozitor preferat. Alma nu-și putu stăpâni un pufnet în fața acestui tertip, dar fără a-l dezaproba în totalitate. Era mult mai ușor să respingă femeile anonime. Dar s-o trimită la moarte sigură pe Vio­lette-din-Paris era cu totul altă poveste. Hélène știa că fapta asta ar bântui-o pe Alma pentru tot restul vieții.

Violette-din-Paris știa să cânte, dar, exact cum bănuia Alma, nu la nivel profesionist.

– E suficient, o opri Alma, cu un gest din mână.

Violette aștepta verdictul cu sufletul la gură.

– Te primesc de probă, pentru o săptămână. O să aranjez să fii transferată temporar din echipa externă la Blocul Muzical, dar să nu-ți închipui că aici e vreo stațiune de odihnă. O să exersezi de dimineața până noaptea, până când n-o să-ți mai simți degetele. Și, cum prietena ta te susține cu atâta înflăcărare, ea o să-ți fie îndrumătoare personală. Ați înțeles?

– Jawohl.

Violette-din-Paris făcu până și o reverență.

Alma clătină din cap când fata vru să-i înapoieze vioara.

– Păstreaz-o. Tu trebuie să exersezi, nu eu.

Bodogănelile ei le vizau pe ambele fete, dar tonul era mai degrabă blajin și aproape matern.

Vrăbiuța se opri în sfârșit din tremurat. Alma o ve­dea pentru prima oară zâmbind.

*

Peste noapte, temperatura scăzu brusc. Nori de ceață învăluiau acum lagărul, înghițind barăcile și turnurile de observație. Prin ei, răsunau lătraturile îndepărtate ale câinilor. Și câinii erau SS, cruzi și de rasă pură. Uneori, când stăpânii lor se plictiseau, le dădeau drumul din lesă și se amuzau privind cum alsacienii lor fugăresc și sfârtecă deținuții care nu reușeau să fugă destul de repede. Chiar dacă genul acesta de distracție era rezervat pentru lagărul de bărbați, Alma tot se opri și ciuli urechile. Lătraturile subțiri și nervoase, amplificate de întinderea de pământ învăluită în ceață, veneau din același loc.

Alma răsuflă ușurată și își continuă drumul. Din când în când, umbre fantomatice se mișcau prin ceață – o armată vărgată, de năluci prizoniere în purgatoriu. Probabil și câinii tot la umbre lătrau.

Când ajunse la Blocul de Carantină, baticul de pe cap îi era ud leoarcă. De gene îi atârnau stropi de ceață. Nu-și dezlipea ochii de la gardian. Alma avea asupra ei ausweis-ul semnat de Maria Mandl – un fel de pașaport în această țară a deportaților – și, prin urmare, se putea deplasa nestingherită prin lagăr. Cu toate astea, în locurile unde o nu cunoștea lumea, încerca pe cât posibil să se ferească de gardieni. Aceștia aveau prostul obicei de a te împușca înainte să te legitimeze, iar Alma spera să evite să devină și ea o astfel de statistică.

O auzi pe gardiancă înjurând în barbă – ceața îi purta cuvintele până departe. Era o vreme umedă și mocirloasă – ceea ce le displăcea amândurora –, dar, în loc să înjure pe motivul ăsta, gardianca SS îi blestema pe porcii de evrei. Din cauza lor, trebuia să înoate prin noroaie, lua-i-ar naiba de porci împuțiți…

Pe Alma nu o mira câtuși de puțin; la ce altceva te puteai aștepta din partea unei persoane a cărei educație fusese asigurată de Führer și de cei opt ani de școală, unde cursurile rasiale înlocuiseră istoria popoarelor, unde se foloseau termeni precum „fizica evreiască“ și unde nasurile elevilor evrei erau măsurate „științific“ în fața întregii clase, ca să le demonstreze inferioritatea rasială în comparație cu așa-zișii arieni.

Uitându-se la „ariana“ care aluneca prin noroi și înjura acum și mai abitir în barbă, Alma descoperi brusc că o disprețuia și o compătimea totodată. Mai mult o compătimea. Războiul nu avea să dureze o veșnicie. Toate războaiele se sfârșeau la un moment dat. Cândva se va termina totul, iar ei, evreii, vor reveni la arta, la profesiile și la afacerile lor. Vor lua din nou stilourile în mână și vor scrie articole profunde pentru ziarele internaționale; vor regiza piese de teatru și filme care se vor bucura de recunoaștere mondială; vor compune muzică ce va fi cântată mulți ani de atunci încolo… Pe când gardianca, o siluetă anonimă într-o pelerină impermeabilă neagră, se va târî prin noroi până la capătul vieții ei triste, căci ura nu ținea loc de talent sau minte, iar, din acest motiv, Alma o