La micuța fereastră a Blocului de Carantină, apăru un braț subțire, care ținea o cană de aluminiu fără toartă. Alma o văzu pe gardiancă oprindu-se.

Toată luna august pe care o petrecuse acolo, Alma auzise o mulțime de voci din acel bloc cerșind apă. La Birkenau, era poreclit poarta iadului, și pe bună dreptate – deși erau trimise aici sub pretext că trebuie să stea în carantină, majoritatea locuitoarelor blocului erau lăsate fără mâncare și apă câte două săptămâni. Cam două treimi din cele care supraviețuiau carantinei erau trimise la gazare.

În ziua aceea, deținutele carantinate aveau, în sfâr­șit, noroc. Ceața cobora peste lagăr și se scurgea în pi­cături delicioase de pe acoperiș, direct în cana prizonierei. Alma își imagina cum toată baraca salivează de poftă la gândul apei mult așteptate. O primeau direct din cer, ca pe o dulce binecuvântare…

Bastonul gardiencei lovi mâna și-i zbură cana. Apoi o azvârli cât colo cu vârful cizmei negre și izbi în fereastra care o despărțea de victimele ei invizibile.

– N-au trecut nici două săptămâni de când sunteți aici și deja v-ați șmecherit. Târfe jidance! Treceți înapoi în paturi și nu vă mișcați fundurile grase de acolo! Maimuțe mizerabile și prefăcute!

Apoi dispăru după colț, încă bombănind.

Alma ridică iute cana din noroi și o șterse cu capătul baticului. Fereastra era prea sus ca să vadă în interiorul barăcii, dar ridică la pervaz cana pe care o umpluse cu apă.

– Ia-o repede! Nu te teme. A plecat.

O mână apăru și i-o smulse imediat. Dinăuntru, răzbăteau glasuri emoționate și agitație.

– Aveți vreo acordeonistă printre voi? întrebă Alma, întinzând mâna după cană, ca s-o umple din nou.

Știa că vor bea apa dintr-o suflare.

De data asta, odată cu cana, apărură și doi ochi căprui la fereastră. O priveau pe Alma cu o oarecare neîncredere. Alma nu-și dădea seama ce culoare avea părul fetei – era rasă pe cap.

– Nu sunt gardiancă. Mă cheamă Alma Rosé, spuse ea, reumplând cana.

Fata care i-o dăduse nu părea s-o fi auzit; se uita ca hipnotizată la apa neprețuită. Alma mai făcu o încercare, ridicând puțin tonul:

– Sunt din Blocul Muzical. Caut o acordeonistă, zise, întinzându-i fetei cana plină.

Fata dispăru iar. Cu mâinile în buzunarele ude, Alma începu să bată din picior, uitându-se îngrijorată peste umăr. Gardianca se putea întoarce în orice clipă.

– Ai zis că te cheamă Alma Rosé? Celebra Alma Rosé, de la Filarmonica din Viena?

Alți ochi – albaștri de data asta – apărură la fereastră.

– Da, eu sunt.

– Tata a fost membru al Filarmonicii din Amsterdam. Sunt pianistă, dar știu să cânt și la acordeon.

– Cum te cheamă?

– Flora Schrijver.

– Cu ce transport ai venit?

– De la Westerbork, din Olanda.

Alma încuviință din cap și memoră numele.

– Mai rezistă o zi sau două, Flora. Vin și te iau de aici în cel mai scurt timp.

Murmurând ca pe o rugăciune numele fetei și transportul cu care sosise, Alma se grăbi să ajungă la biroul lui Mandl, înotând prin noroi și abia deslușind ceva prin negura deasă. În clipa în care trecu de colțul clădirii de birouri, alunecă și scoase un țipăt când, în loc de aer, mâna i se agăță de un material scrobit. Se ținea încă de el când ridică privirea către ofițerul SS din fața ei. Buzele continuau să i se miște și să repete „Flora Schrijver, Westerbork, Holland“, în vreme ce ochii se uitau fără să clipească la chipul încruntat al bărbatului. Lângă el, se afla Maria Mandl.

– Iertați-mă, Herr…, zise Alma, abia atunci observând că nu-i putea distinge gradele din cauza pelerinei de ploaie. N-am vrut să…

Căuta cu disperare o explicație potrivită. Era de mirare că bărbatul nu-i trăsese deja un dos de palmă pentru îndrăzneala de a se fi sprijinit de brațul lui. Dându-și seama că nici până acum nu-i dăduse drumul, Alma își retrase repede mâna. Expresia de pe chipul gardianului rămase neschimbată; doar colțurile ochilor i se încrețiră ușor, ca și când ar fi încercat să-și ascundă zâmbetul.

– Ce spuneai? o îmboldi el să continue, pe un ton excesiv de politicos.

Alma își dădu seama că îl amuza să se joace cu ea. Își linse buzele ude, care refuzau s-o asculte, și își trecu palma peste fruntea udă și ea, fără să știe dacă era din cauza ceții sau a sudorilor care o trecuseră deodată. Simți păr sub degete. Se desprinsese, probabil, când alerga și i se lipise de piele. Încercă să-l vâre sub batic, dar nu reuși – îi tremura mâna și se simțea aproape rușinată.

– Noroiul, Herr Kommandant…

Nu-i rămânea decât să plece capul și să aștepte mustrarea sau palma.

– Herr Kommandant? zise bărbatul cu un zâmbet, spre surprinderea ei.

Gluga pelerinei îi acoperea chipiul, dar Alma observă că avea în jur de treizeci-patruzeci de ani și ochi negri, pătrunzători.

– Mulțumesc pentru promovare. S-a lăsat așteptată cam mult.

Lângă el, chicotea și Maria Mandl. Amândoi păreau foarte amuzați de Alma în momentul acela.

– Dumnealui este Obersturmführer14 Hössler. Herr Obersturmführer, aceasta e Alma Rosé. Noua dirijoare a orchestrei, despre care ți-am povestit.

– Da, vedeta Filarmonicii din Viena, spuse el și își reîndreptă atenția către Alma, măsurând-o cu și mai multă curiozitate.

– Sunteți foarte amabil, Herr Obersturmführer, bâigui Alma, chinuindu-se să-și aranjeze baticul.

Mandl era obsedată de înfățișare; tocmai de-asta le dăduse uniforme noi, ca să arate frumos în fața publicului și să-și deosebească mascotele de restul populației zdrențăroase a lagărului. Iar acum, tocmai ea, preaslăvita conducătoare a orchestrei, se prezenta ca o sălbatică înaintea – Alma nu găsea cuvântul potrivit – superiorului lui Mandl? Cu siguranță, era mai înalt în grad decât ea.

Pe neașteptate, Herr Obersturmführer întinse mâna spre fața ei. Alma tresări instinctiv, căci se aștepta s-o lovească, și încremeni când bărbatul îl vârî calm