– Gata. E mult mai bine acum. Zici că-i tablou, nu alta, spuse el și-i zâmbi din nou prietenește. Mă bucur să te cunosc, Frau Rosé. În numele administrației, îți urez bun venit la Auschwitz-Birkenau și abia aștept să vă ascult pe dumneata și pe muzicienele dumitale.

Îi întinse mâna. Alma se uită la ea, apoi i-o strânse cu șovăială. Întreaga situație părea ireală și nu știa ce să înțeleagă din ea. Cu toate că naziștii se purtaseră politicos cu ea deocamdată, Alma văzuse de ce erau în stare. Bărbatul îi cuprinse palma delicată în mâna lui, dar Alma se gândea doar de câte ori ținuse arma în aceeași mână și câți oameni omorâse cu ea.

– Lui Herr Obersturmführer îi place nespus muzica, zise Mandl, aruncând încă o privire lungă înspre bărbat.

– O, da, se grăbi el să confirme, eliberându-i, în sfâr­șit, mâna Almei. Nespus.

Alma se întreba în sinea ei dacă cei doi nu erau cumva amanți.

– Ce spuneai mai devreme?

Întrebarea lui Hössler o luă pe nepregătite.

– Spuneai ceva când te-ai ciocnit de mine, clarifică el, văzând-o nedumerită.

– Așa e, Herr Obersturmführer. Am avut marele noroc să găsesc o acordeonistă în Blocul de Carantină și-i repetam numele, ca să nu-l uit.

– Este foarte dedicată, zise Mandl, radiind toată, ca o mamă mândră, care-și etalează copilul preferat în fața directorului școlii.

Alma decise să profite de buna ei dispoziție.

– Veneam să vă cer permisiunea s-o transfer în blocul meu, Lagerführerin.

– Desigur. Spune-i lui Spitzer. Întocmește ea hârtiile și le semnez imediat ce sunt gata.

– Mulțumesc, Lagerführerin.

Alma rămase pe loc, așteptând permisiunea să plece. În tot acest timp, simțea ochii lui Hössler ațintiți asupra ei.

– Ești udă leoarcă și tremuri ceva de speriat, zise el, cu o privire îngrijorată.

Alma nici nu băgase de seama acest lucru.

– Dacă umbli așa subțire îmbrăcată pe vremea asta, o să faci pneumonie sau ceva mai grav. Doar nu vrem așa ceva, zise și se întoarse pe jumătate spre Mandl.

– Bineînțeles că nu, Herr Obersturmführer, încu­viință ea de îndată.

– Mergi în sectorul Kanada și ia-ți un pardesiu, continuă bărbatul, reîndreptându-și atenția spre Alma. Ia și un palton gros și niște cizme. S-a terminat vara, iar aici, în Polonia, se răcește repede vremea. Avem nevoie de dumneata în deplinătatea forțelor, Frau Rosé, adăugă, cu un zâmbet fugitiv.

Ofițer la comanda unităților de asalt, grad paramilitar în timpul nazismului, în cadrul trupelor SS, echivalent cu cel de locotenent-major

10

Blocul Muzical dormea de mult. Singura încă trează, Alma lucra la o partitură pentru a doua zi, când se auzi o bătaie grăbită în ușă. Era una dintre fetele repartizate la Blocul Primiri.

– Mai ai nevoie de o violoncelistă? întrebă aceasta, gâfâind. Am găsit una între ultimele sosite. O cheamă Anita Lasker. Dar trebuie să vii repede. Herr Doktor organizează încă o selecție la Saună. Fata e încă înăuntru, cu ultimul grup. Așteaptă să intre la dezinfecție. Dar, imediat cum iese, sunt mari șanse s-o încarce în camion, înainte ca biata de ea să-și dea seama ce i se întâmplă.

Herr Doktor era Mengele, firește.

În semiobscuritate, Alma bâjbâi după pardesiul din păr de cămilă și-l trase direct peste cămașa de noapte.

– E profesionistă? întrebă în timp ce-și lega baticul la ceafă.

– N-am de unde să știu. E prizonieră politic și a fost deportată din Franța. A supraviețuit chiar și interogatoriului Gestapoului francez, adăuga fata, vizibil impresionată.

O fi supraviețuit ea Gestapoului, dar Mengele era cu totul altceva, își zicea Alma în sinea ea, trăgându-și cizmele de cauciuc în picioare.

Alma însăși „supraviețuise“ Gestapoului francez, după ce un ticălos de la granița franco-elvețiană promisese s-o transporte clandestin din Franța aflată sub ocupație în Elveția neutră, dar o dăduse pe mâna unor agenți germani în schimbul unei sume de bani. Prinsă asupra faptului, cu un pașaport fals primit de la prietenii ei olandezi, Alma se pregătea deja sufle­tește să fie supusă unui interogatoriu brutal, dar, spre surprinderea ei, o aștepta un neamț cu figură plic­tisită. Bărbatul îi făcuse semn să ia loc pe scaunul din fața lui. „Numele adevărat?“ „Alma Rosé.“ „Naționalitatea?“ „Austriacă.“ Neamțul ridicase din sprâncene. „Apatridă“, se corectase ea. Toți evreii fuseseră reduși la această definiție dezumanizantă – oameni fără țară, o turmă fără nume. Era mai ușor să-i omori așa. Germanul o întrebase cu jumătate de gură de unde avea pașaportul. Hotărâtă să nu divulge numele prietenilor ei, Alma născocise o poveste despre cum îl cumpărase de la un francez care era deja în Franța. Oficialul Gestapoului se prefăcu­se că o credea și îi arătase unde să semneze declarația pe care o dactilografiase secretara lui. Apoi o trimisese pe Alma în lagărul intermediar Drancy, bucuros să scape de ea. „Caută membri ai Rezistenței“, îi explicase ulterior un tovarăș de suferință de la Drancy. „Cu noi, apatrizii, nu prea își bat capul.“

Într-adevăr, nu-și băteau deloc capul cu ei; îi trimiteau în lagăre de exterminare precum Auschwitz, să fie munciți și înfometați până la moarte, după cum avea să descopere Alma mai târziu.

– Ziceai că e încă în Saună? întrebă Alma, din ușa barăcii.

– Așa cred. Am alergat cât m-au ținut puterile, zise fata, uitându-se la Alma cu o figură subit îngrijorată. Ai voie să intri în timpul dezinfecției?

– Depinde de gardian, răspunse Alma sincer și ieși.

După ce trecură fără probleme de câteva puncte de control – puține deținute aveau privilegiul de a se deplasa liber prin lagăr, iar gardienii le cunoșteau deja pe majoritatea și le lăsau să treacă fără să le mai verifice ausweis-urile –, cele două femei ajunseră la Blocul Primiri. Acum, că își organizase