toate încărcătura umană, clădirea rămăsese tăcută și aproape pustie. Două Triunghiuri Roșii măturau părul ras și-l aruncau în saci industriali. Trei erau deja plini, așezați lângă perete, gata să fie transportați la dezinfecție și prelucrare. Câțiva bărbați din sectorul Kanada scotoceau alene printre mormanele de haine aruncate – pesemne, gardienii SS se duseseră la culcare în cazărmile lor și-i lăsaseră pe deținuți să-și vadă de treabă. Alt deținut din Kanada, profund plictisit, stătea la masă și tria o grămadă de verighete, ceasuri și bijuterii. În fața lui, se aflau câteva cutii – Ceasuri, Inele, Cercei, Diamante, Pietre prețioase. Kapoul care ar fi trebuit să-l supravegheze moțăia cu nerușinare într-un colț, cu spatele rezemat de perete și brațele încrucișate confortabil la piept.

Fata o conduse pe Alma la ușile duble, groase, cu inscripția Saună și Dezinfecție. Sprijinit de ele, fuma un Kapo.

– Mă numesc Alma Rosé, se prezentă ea și-i arătă ausweis-ul. Sunt din Blocul Muzical și am venit după violoncelistă.

– Bravo ție, îi răspunse bărbatul, cu un pufnet batjocoritor, abia uitându-se pe biletul de voie. Și eu am venit după balerină, dar încă se dichisește pentru mine.

– Mai sunt femei înăuntru? întrebă Alma, ignorând aluzia.

– Ce treabă ai cu ele? zise bărbatul, măsurând-o cu o privire glacială.

– Vreau să le întreb ce pălării se poartă la Paris, anul ăsta, replică ea veninos. Tu ce crezi? Adineauri ți-am zis că îmi trebuie o violoncelistă. Doctorul Mengele și Obersturmführer Hössler au cerut o orchestră completă, care să țină concert de Crăciun. Mă lași să intru sau trebuie să-l chem pe Herr Doktor de la Appellplatz, ca să-ți ordone cu gura dumnealui? Sau poate vrei să-l trezesc pe Obersturmführer Hössler? Preferi să discuți cu dumnealui?

Ridicase dinadins tonul. Era important să fie con­vin­gătoare.

Rânjetul libidinos de pe fața Kapoului dispăru ca prin farmec. Doar unul dintre cele două nume era suficient să bage-n sperieți orice om cu scaun la cap, dar dubla amenințare a celor două producea efect instantaneu. Kapoul se întoarse imediat și roti mânerul mecanismului de închidere, cu o viteză impresionantă.

– Glumeam și eu. Aștept aici de ceva timp… S-a terminat dezinfectantul, așa că ultimul grup n-a fost încă tratat. Uită-te dacă nu e și violoncelista printre ele, spuse el, deschizând cu greu ușa masivă.

În fața lor se afla sauna, cufundată în tăcere și în semiobscuritate. Alma nu-și putu stăpâni un fior care-i urca pe șira spinării și-i ridica părul pe ceafă. Amintirea propriei experiențe era încă proaspătă. În timp ce se uita în gura căscată și neagră a sălii atât de familiare, îi reveni în minte ziua în care sosise. Cum își înfipsese călcâiele în cimentul rece din prag – E chiar sală de dușuri sau cameră de gazare? Vorbea lumea în tren că unele lagăre au și așa ceva, și crematorii, de asemenea; fermele mari folosesc cenușa umană ca îngrășământ; fabricile germane cumpără saci de păr omenesc, ca să-l folosească drept umplutură pentru tapițerii și saltele și alte monstruozități –, dar fusese luată pe sus de valul de trupuri umane, îmboldite în spinările țepene cu lovituri de cravașă și baston. Ușa se trântise în urma lor cu un zăngănit sinistru. Beznă. Gâfâieli speriate de jur împrejur și miros greu de frică. Nu țipase nimeni. Nimeni nu îndrăznise să scoată o șoaptă. Mii de ochi se înălțaseră spre capetele de duș montate în tavan, într-o rugăciune unanimă. Țiuituri. Scârțâit de metal. Nu se mai auzea nici un suflu. Toată lumea își ținea respirația, cu ochii sticlind în beznă, temându-se și să clipească. Apoi, deodată, apă. Șuvoaie, reci ca gheața, li se revărsau peste trupuri și se amestecau cu lacrimile de ușurare.

Cu un efort uriaș, Alma păși înăuntru – de bună voie, de data asta.

– O caut pe Anita Lasker.

Până și vocea ei răsuna straniu în sarcofagul acela umed, ca și când nu i-ar mai fi aparținut. Alma își drese glasul și se îndreptă spre un zid de trupuri albe și tremurânde, aproape de nedeslușit în întuneric. Se dădură la o parte din calea ei, ca o mare umană. Îi urmăreau fiecare mișcare cu ochi vigilenți, tulburate și prea speriate ca să-i răspundă.

– E printre voi o Anita Lasker? Sosită de curând din Franța? Anita Lasker, violoncelistă…

– Eu sunt Anita Lasker.

Din fundul sălii, o fată înaintă spre lumină. Era proaspăt rasă pe cap și sângera în locurile unde o zgâriase aparatul de tuns rudimentar. Ținea la piept o periuță de dinți – doar ea știa de unde-o șterpelise – și o strângea în pumn ca pe un cuțit.

Alma întinse mâna și o prinse cu blândețe de în­cheietură.

– Numele meu este Alma Rosé, se prezentă, pe un ton cât mai cald cu putință. Sunt din Blocul Muzical. Vino cu mine. O să cânți la violoncel în orchestra mea.

O trase ușor de încheietură, dar fata nu se clinti. Stătea încremenită, ca o stană de piatră ce nu putea fi urnită nici cu toată bunăvoința din lume.

– S-a terminat, zise Alma și o cuprinse de umerii țepeni ca plumbul. S-a terminat. Vino. De acum încolo, o să cânți și atât. Ce-ai putea să-mi cânți mâi­ne-dimineață, după apel? Știi Marche Militaire de Schubert?

Cu chiu, cu vai, Anita reuși să încuviințeze din cap.

– Bun. Ce altceva ai mai cântat în Franța? Și eu am fost deportată din Franța. Dar n-am putut cânta nimic acolo. Mi-am lăsat vioara în Olanda.

– Nici eu n-am cântat nimic în Franța, rosti fata într-un final, cu glas răgușit. Falsificam documente pentru Rezistență.

Sub brațul Almei, umerii i se scuturau de suspine mute. Se lăsă condusă afară, în camera puternic luminată, unde fata din Blocul Primiri o aștepta deja cu o rochie vărgată și o pereche de pantofi.

– Ți-am spus eu că Frau Alma o să te-ajute, zise fata și trase rochia peste capul Anitei, apoi îi vârî mâna care strângea periuța de dinți pe mânecă. E doar provizorie. Mâine-dimineață,