În timp ce Kapoul privea uluit scena, Alma își scoase pardesiul și-l puse pe umărul noii violonceliste. Fata se uita la ea și lacrimile îi șiroiau pe obraji. În cele din urmă, coborî periuța de dinți pe care o ținuse ca pe o armă în tot acest timp.

– Gata, s-a terminat, repetă Alma, zâmbind.

Fata încuviință din cap. Spaima i se lipea încă de piele ca un strat de murdărie de care nu va mai scăpa niciodată în întregime, dar ochii ei își pierduseră privirea rătăcită de animal încolțit și aveau din nou o expresie umană.

Primul concert al noii orchestre, ținut la popota ofițerilor, fu răsplătit cu aplauze furtunoase. Dar poate că primirea neașteptat de călduroasă se datora și noului protector al orchestrei – Obersturmführer Hössler – care se ridică primul în picioare și le aplaudă cu sincer entuziasm. Alma nu-și schimbase părerea despre ei; puțini ofițeri, și chiar mai puțini gardieni, aveau o vagă idee despre muzică. Dar, așa cum le dicta caracterul prusac, se uitau să vadă ce fac superiorii lor, atunci când un lucru le depășea puterea de înțelegere.

Onoarea mea este loialitatea, spunea mottoul lor. Nu, nu era loialitatea, ci obediența oarbă, pe care Alma o detesta din toată ființa ei. Totuși, zâmbi și făcu ple­căciuni după plecăciuni, cu mâna la inimă – Vă mul­țumesc, Herren, mulțumesc din suflet; vedea-v-aș morți pe toți, turmă de lepădături în uniformă.

Hössler se apropie de scena improvizată și ceru un solo de vioară. Politicoasă, Alma îi făcu pe plac. Îi rămăseseră în minte vorbele lui Kitty, din sectorul Kanada – Ca să supraviețuiești aici, trebuie să fii informat și să ai relații –, așa că Alma se interesase despre tovarășul nefiresc de civilizat al lui Mandl.

În urma sumarei investigații, aflase următoarele lucruri: Schutzhaftlagerführer (funcția oficială în cadrul administrației lagărului, din spusele lui Zippy) Hössler era superiorul imediat al lui Mandl și responsabil cu funcționarea lagărului de femei de la Birkenau. Deasupra lui era doar comandantul lagărului. Printre însărcinările lui principale se numărau selecțiile și administrarea crematoriilor – gazările și incinerările, după cum se exprimase Zippy. Acestea erau toate informațiile pe care i le putuse oferi fata. Ea nu lucra direct sub comanda lui Hössler, precum cei din Sonderkommando.

Profitând de faptul că avea acces nelimitat în Ka­nada, Alma îl prinsese la înghesuială pe unul dintre bărbații din Sonderkommando, care descărca dintr-un camion obiectele persoanelor gazate.

– Hössler? făcu deținutul, scărpinându-și barba țepoasă de pe gât. Mare lingușitor. Manierat și corect, foarte rafinat, exact ca un conte prusac… Zilele trecute a scos revolverul și-a împușcat un om pentru indisciplină, adăugă, ridicând nepăsător din umeri. Una peste alta, un conducător destul de drept. Câtă vreme nu-l superi. Dacă-i sare țandăra, e mai bine să te faci nevăzut. Muzică? Da, îi place foarte mult muzica! Știe o grămadă de compozitori importanți. Cum se poartă cu femeile? Binișor, după părerea mea. Depinde de femeie. Cu fetele din Kanada glumește mult. Cu femeile din lagăr, pe de altă parte…, spuse, cu o grimasă elocventă, … alea nici nu prea arată a femei. Presupun că nici nu le consideră astfel.

Părea destul de promițător. Indiscutabil, Hössler era un criminal fără milă, dar, pe lângă alții, părea măcar o persoană cu care puteai discuta rațional, ceea ce Almei îi convenea.

Un zâmbet radios, de artistă desăvârșită, apăru pe chipul violonistei când se aplecă spre el.

– Ce-ați dori să ascultați, Herr Obersturmführer?

– Orice dorești să cânți, Frau Alma, răspunse el, curte­nitor.

Alma îi studie chipul, întrebându-se până unde poate forța nota.

– Pot să cânt Oberek, mazurca, de Wieniawski?

Compozitorii străini nu erau bine văzuți. Cei evrei erau excluși în totalitate din repertoriul orchestrei. Întrebarea ei se voia un test de flexibilitate ideologică. Cu priviri nerăbdătoare, Alma aștepta o reacție din partea lui Hössler.

După câteva clipe de cugetare, înclinația culturală se dovedi mai puternică decât antisemitismul.

– Sunt dispus să ascult și un cântecel de copii, dacă-l interpretezi dumneata, răspunse el, cu un zâmbet binevoitor.

Acestea fiind zise, Hössler se întoarse la locul său.

Îmbătată de mica victorie repurtată, Alma își luă vioara. Era riscant să pună la încercare răbdarea auto­rităților cu asemenea insolență, dar, printr-o minune, planul îi izbutise. Zâmbi și mai larg în momentul în care militarii din public începură să bată din cizme pe ritmurile melodiei vesele. La final, o aplaudară fără să mai aștepte vreun semn de la comandantul lor.

Doar Sofia nu era mulțumită de alegerea soloului.

– Ce-a fost în mintea ta? îi șopti, după ce orchestra făcu și ultima plecăciune. Cum să cânți o melodie compusă nu doar de un polonez, dar și evreu pe deasupra?

– Stai liniștită. Hössler nu s-a supărat, iar ceilalți sunt mult prea ignoranți ca să știe cine a compus-o. Ăștia se cred culți când reușesc să-l deosebească pe Bach de Mozart. Ai impresia că știe vreunul dintre ei cine e Wieniawski?

– Asta nu înseamnă că n-a fost o idee tâmpită.

Alma nu o contrazise. Ce nu înțelegea Sofia era că nu fusese un gest nesăbuit, de sfidare de dragul sfidării. În realitate, Alma voia să verifice dacă putea conta pe protecția ofițerului manierat și blajin. Era bine s-o aibă pe Mandl de partea ei; era și mai bine să-l aibă pe doctorul Mengele. Dar Hössler era superiorul amândurora. Dacă reușea să găsească în el un protector, mai ales pentru fetele ei evreice, Alma simțea că va putea, în sfârșit, răsufla ușurată sau măcar atât de ușurată pe cât se putea într-un loc ca Auschwitz-ul.

Partea culturală a serii se încheiase. Ofițerii fumau cu spatele la scenă și purtau discuții însuflețite. Subal­ternii se uitau la ceasuri – auzeau chelnerii care aranjau mesele în sala de banchet învecinată și aruncau într-acolo priviri nerăbdătoare și altele iritate, către superiorii lor, care nu păreau deloc să se grăbească.