class="_TEXT-BAZA-BUZZ-NOU">Ignorate de toți, fetele Almei își strângeau instrumentele în cea mai mare liniște. Alma spera să le scoată din cazarma ofițerilor înainte să le ajungă la nas aromele savuroase ale ospățului pe care deținuții chelneri îl pregăteau pentru stăpânii lor în uniforme. Era mai bine ca fetele să nu-și aducă aminte cum miros costițele glazurate.

În agitația generală, Violette-din-Paris agăță un stativ cu cotul. Alma, cu vioara și un teanc de partituri în brațe, îl opri cu glezna, înainte să cadă pe jos.

– Minunate reflexe.

Alma tresări. Un subofițer SS blond și cu ochelari stătea pe scenă. Avea o cicatrice lungă pe un obraz, de la un duel. Genul de tânăr naționalist pe care Alma îi știa bine de pe vremea când Viena era încă un oraș liber. După ce-și reveni din sperietură, așeză stativul la loc, cu un zâmbet forțat.

– Mulțumesc, Herr Scharführer15.

Ochii lui reci și incolori coborâră pe pieptul ei, observând absența stelei și a oricăror altor însemne. Ca și fetele din Kanada, Alma era cruțată de umilința de a avea un număr sau un semn distinctiv cusut pe haine.

– Ești deținută politic?

Un instinct străvechi o împinse să spună că da.

Bărbatul încuviință din cap, mulțumit.

– De ce te-au arestat?

– Atitudine disprețuitoare la adresa guvernului, răspunse ea vag.

Teoretic, nu era o minciună. Disprețul pur și deliberat fusese cel care o împinsese pe Alma să plece în Olanda, cu toate că armata germană mișuna deja pe la granițele ei. Prieteni influenți din Anglia le oferiseră, ei și tatălui ei, statut de imigranți pașnici, cu drept deplin de a-și exercita meseria și de a-și câștiga existența. Disprețul o îndemnase să accepte invitația Filarmonicii din Amsterdam, după ce nemții o obligaseră să se retragă, pe ea și familia ei, de la cea din Viena. Disprețul o forțase să rămână într-o țară cotropită de uniformele verzi-cenușii. Disprețul o făcuse să cânte până la finalul victorios, chiar sub nasul Gestapoului, până în momentul în care începuseră deportările, iar prietenii și gazdele o imploraseră ca, pentru binele ei, să fugă în Elveția, prin Franța. Unul dintre ei chiar se însurase cu ea, în speranța că asta ar putea-o ajuta să obțină documentele necesare, deși lui nu îi plăceau femeile și o făcuse doar din bunătate. Alma își amintea mereu, cu nesfârșită recunoștință, de gestul lui.

– E foarte bună orchestra dumitale, zise subofițerul, trezind-o din reverie.

Îi măsura fetele cu aerul nepăsător al unui func­ționar bancar. Făcea niște calcule în mintea lui.

– Dar sunt prea multe evreice printre muziciene.

– Toate sunt muziciene profesioniste, replică Alma, cu chipul împietrit.

Cu coada ochiului, îi zări pe Hössler și pe Mandl, care urcau pe treptele scenei.

– Foarte bine, dar orchestra a fost gândită ca un Kommando arian, stărui ofițerul, tot mai iritat de privirea ei fixă.

– Muzicienele ariene nu erau profesioniste, îi explică Alma, cu un zâmbet glacial. Știau să cânte doar marșuri militare și cântece populare. Frau Lagerführerin și Herr Obersturmführer și-au exprimat dorința de a alcătui o orchestră în adevăratul sens al cuvântului. Acum putem cânta Bach și Vivaldi. Dar, dacă aveți nemulțumiri cu privire la calitatea interpretării…

Sub privirile îngrozite ale Sofiei, Alma se întoarse spre Hössler și-i zâmbi larg.

– Herr Obersturmführer, se poate să permiteți câtorva membri ai orchestrei de bărbați să le pregătească ­pe fetele mele evreice proaspăt sosite? Herr Schar­führer și-a exprimat îngrijorarea cu privire la calitatea interpretării lor și n-aș vrea să-l dezamăgim la următorul concert.

Cu coada ochiului, o văzu pe Sofia cum ridică deznădăjduită ochii spre tavan.

– Nu văd ce-ar putea strica, răspunse Hössler.

Scoase o tabacheră elegantă, de argint, și, sub privirile uluite ale austriacului blond, i-o întinse Almei.

– Adevărul este, reluă Alma, ignorându-și compatriotul și adresându-se doar lui Hössler, că ne-ar prinde bine o contrabasistă, ca să ne putem lărgi și mai mult repertoriul. Am două fete venite de curând din Grecia – Lily și Yvette –, iar Yvette lua lecții de contrabas în orașul ei natal, Salonic, când a fost deportată familia ei. Poate știe Herr Obersturmführer pe cineva care ar putea-o pregăti în continuare?

– Aș putea degreva pe cineva de sarcini pentru câteva luni, zise Hössler și apropie bricheta de țigara Almei.

Austriacul se uita la el de parcă superiorul lui și-ar fi pierdut mințile.

– Sunt de ajuns câteva luni?

– Firește, Herr Obersturmführer! îl asigură repede Alma. Exact până la Crăciun, adăugă, cu un zâmbet fermecător.

– Asta ne mai lipsea, evrei care să cânte de Crăciun, pufni disprețuitor austriacul, căutând o expresie aprobatoare pe fața lui Mandl.

Însă șefa lagărului de femei se uita la Hössler, cu o figură impenetrabilă.

Dură câteva secunde până să reacționeze Hössler. Mai întâi, zâmbetul afabil îi dispăru cu desăvârșire. Chipul îi îngheță, ochii i se înnegriră de furie și se îm­purpură în obraji. Cu mișcări lente și hotărâte, se întoarse spre subofițer și își îndreptă umerii, descolăcindu-se în fața austriacului precum un șarpe veninos. Subofițerul, mai înalt decât superiorul său, se făcu deodată mic în fața acestei prezențe amenințătoare care îl domina, gata să-l strivească.

– Ai prefera să cânți tu, imbecilule? tună Hössler, cu chipul schimonosit de mânie.

Almei îi tresăriră umerii, șocată de violența acelui strigăt.

– Dacă-ți închipui că știi să cânți mai bine decât evreii, dovedește-o. Pune mâna pe un instrument! Delectează-ne! Ei, dar ce-ai tăcut așa, deodată? Te-a amuțit frica? Frau Alma se străduiește din răsputeri să alcătuiască o orchestră adevărată pe care s-o ascultăm cu plăcere, iar tu îndrăznești să-i pui la îndoială capacitatea și deciziile? Nu ești obligat să participi la seratele culturale. Dacă muzica interpretată de evrei îți zgârie urechile delicate, pleacă de-aici înainte să te dau eu afară. Hoitar fandosit cu epoleți! Ia poziție de drepți când îți vorbește un superior! Nici asta nu vă mai învață la școală? Teoria rasială a înlocuit cumva instrucția militară? zbieră în nasul tânărului.