class="_TEXT-BAZA-BUZZ-NOU">Acesta din urmă se făcuse alb ca varul. Cu umerii drepți și mâinile pe lângă corp, privea fix înainte, ca scos la raport de sergentul de instrucție.

– Te-am întrebat ceva!

Strigătul lui Hössler cufundă întreaga sală într-o tăcere încordată.

– Nu, Herr Obersturmführer.

– Nu te-am auzit.

– Nu, Herr Obersturmführer!

– Nu, ce?

Tânărul îl privea descumpănit și deja tremura.

– Nu, n-au înlocuit instrucția militară, bâigui el, în cele din urmă.

– Altceva?

– Nu, muzica evreiască nu-mi zgârie urechile delicate, Herr Obersturmführer.

– Dispari din fața mea, păduche cu grade! Cine ți-o fi semnat promovarea? mârâi dușmănos Hössler, uitându-se la ofițer, care nu știa cum să plece mai repede.

În acest timp, Maria Mandl îl mângâia pe mânecă și-i șoptea ceva, dar, în starea aceea de furie, Hössler nici nu-i sesiza prezența.

Alma surprinse privirea acuzatoare a Sofiei îndreptată spre ea. Ei? Ce părere ai de protectorul tău binevoitor? Iute la mânie; numai bine dacă avem chef să ne jucăm cu focul.

Fosta Kapo poloneză avea, desigur, dreptate. Militarii SS erau toți o apă și-un pământ. Biroul din Berlin nu trimitea aici suflete milostive; doar sălbatici în ochii cărora viața oamenilor nu valora nimic, iar, după ce văzuse cum își tratează Hössler semenii, Alma își imagina ce i-ar face ei.

Întoarse capul, rușinată. Un fior o săgetă prin toți nervii, deja încordați la maximum, în momentul în care o mână poposi pe brațul ei, sub care strângea încă gâtul viorii.

– Sper să-mi ierți ieșirea impardonabilă, zise Hössler, revenind la curtoazia lui obișnuită, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. N-am vrut să te insult cu toată această…

Se opri și oftă, exasperat.

– Sunt tineri și proști. Majoritatea dintre ei. Nu-i așa? spuse și se întoarse spre Mandl, care încuviință numaidecât, continuând să-l strângă împăciuitor de încheietură. Cum stăm cu banchetul? Totul e pregătit?

– Mă duc imediat să verific.

Șefa lagărului de femei se făcu nevăzută. Alma se simțea vulnerabilă și în mare primejdie în lipsa Lager­führerinei. Țigara uitată îi tremura ușor între degetele reci ca gheața.

– Da, tineri și proști, repetă Hössler și-i aruncă Almei un zâmbet obosit.

Ridurile din jurul gurii și ochilor îi deveniseră mai pronunțate.

– Ești evreică, Frau Alma? o întrebă pe neașteptate.

Nu știa ce-i povestise Mandl, dar, după câteva clipe de codeală, recunoscu că este evreică. Evreică sadea. Botezată mai întâi în religia protestantă, apoi în cea catolică, dar tot evreică rămânea.

Hössler clătină din cap, cu același zâmbet melancolic pe buze.

– Nu-i adevărat. Nu ești evreică, ești vieneză, iar asta e o rasă aparte. Oameni educați, fini, cosmopoliți… Cât mi-aș dori să stau cu dumneata la un pahar de coniac și să discutăm despre muzică, artă și multe altele. De-ai ști cât îmi lipsesc discuțiile intelectuale aici, Frau Alma!

– Sunt convinsă că Lagerführerina e o minunată parteneră de dialog…

Glasul Almei se stinse în clipa în care Hössler începu să chicotească pe înfundate.

– Mda. E normal să spui asta despre șefa de lagăr. Bine gândit din partea dumitale. O să-i zic că ai spus asta, punctă el și îi mai aruncă o privire șireată. Ești căsătorită, Frau Alma?

– Jawohl, Herr Obersturmführer.

Hössler se strâmbă.

– Nu-mi spune Jawohl. Nu suport să aud cuvântul ăsta, cel puțin nu din gura ta. Spune da sau nu, ca oa­menii normali.

– Da.

– Și unde ți-e soțul?

– În Olanda, Herr Obersturmführer.

– Nu-i evreu?

– Nu.

Dădu aprobator din cap.

– Căsătoria nu te-a protejat?

– Nu, Herr Obersturmführer. S-a dat un decret nou…

– Mda, înțeleg. Întotdeauna există un decret nou, spuse el, ferindu-și privirea, ca și când i-ar fi fost rușine.

Când se reîntoarse spre ea, pe chipul lui se citea regretul sincer.

– Îmi pare rău că ai ajuns aici, Frau Alma. Ești o violonistă și o femeie pe cinste. Locul dumitale nu e aici.

– Sunt fericită aici, Herr Obersturmführer. Avem o baracă frumoasă și suntem foarte bine tratate. Nu avem nici un motiv să ne plângem. În afară de asta, dacă nu ajungeam aici, cine știe ce s-ar fi întâmplat cu fetele mele.

Hössler o privi îndelung, cu o expresie impenetrabilă pe față.

– Ești într-adevăr o femeie pe cinste, spuse într-un final, cu blândețe. Atunci, dacă dumneata ești fericită, și eu sunt fericit. Spune-mi, Frau Alma: când se va încheia războiul, vii să bei un pahar de coniac cu mine?

Luată pe nepregătite, Alma nu știu cum să reacțio­neze. Dar se adună repede și-i zâmbi radios bărbatului în mâinile căruia stătea nu doar soarta ei, ci și a întregii orchestre.

– Cu cea mai mare plăcere, Herr Obersturmführer.

– Va fi o onoare pentru mine, Frau Alma. Îți mulțu­mesc pentru interpretarea superbă din această seară. Mai stai o vreme. Așteaptă în spatele scenei. După ce se termină banchetul și pleacă toți militarii, o să le dau ordin chelnerilor să vă servească cina. Va fi mâncare din belșug pentru dumneata și fetele dumitale.

Era ultimul lucru la care s-ar fi așteptat Alma.

– Mulțumesc, Herr Obersturmführer, îi zise Alma, dându-și seama că, pentru prima oară, era sinceră.

Grad paramilitar în trupele SS, echivalent cu cel de ser­gent-major

11

– Îmi pare rău să vă spun, dar pianistul nostru s-a dus.

Alma se uita mirată la omologul său. Ca și ea, Kapoul orchestrei de bărbați de la Birkenau, Szymon Laks, purta haine civile și ar fi arătat ca orice intelectual obișnuit, dacă n-ar fi avut șapca vărgată, care nu se potrivea deloc cu jacheta croită exact pe măsura lui. Observă de asemenea că nici lui nu-i răseseră părul negru, frumos pieptănat și netezit cu apă.

Îi prinsese la țanc, după cum o anunțase bărbatul cu câteva minute înainte; tocmai se pregăteau să iasă pe Appellplatz, ca să cânte