– Tot membri ai Rezistenței, oftă el, profund abătut. Umblă vorba că șeful Gestapoului de aici i-a ars jumătate de față unuia dintre amărâți, ca să afle numele complicilor lui, dar băiatul n-a scos un cuvânt. Ce și-o fi imaginat că o să realizeze, bieții de ei?

Probabil nimic, se gândi Alma, uitându-se la bărbații care-și adunau instrumentele. Sau, în felul ăsta, măcar nu mureau degeaba, supuși, ca o turmă de oi, iar pentru asta merita să înduri tortura și ștreangul.

– S-a dus? întrebă Alma, arătând cu degetul spre crematoriu, sperând să-l convingă pe Laks să schimbe subiectul care, cu siguranță, avea să-i dea coșmaruri.

Laks rânji.

– Nu, s-a dus acasă.

Sub privirile mirate ale Almei, Laks își ridică ochelarii cu rame de oțel pe nas.

– Și-a ispășit condamnarea de șase luni și a fost repus în libertate. Era Reichsdeutsche, îi explică el, ger­man cu sânge bun. Spre deosebire de noi, ei pot să scape de aici.

– Semăna cu un cavaler teuton, interveni contrabasistul, Heinz Lewin. Numai bun pentru filmele de propagandă.

La cererea Almei și cu acordul lui Hössler, Heinz fusese degrevat de sarcinile secundare de ceasornicar și părea extrem de fericit să petreacă următoarele două luni cu orchestra de fete. Chemat de mesager de la ceasornicărie, își strânsese deja lucrurile și o aștepta răbdător pe Alma, care încerca să mai găsească vreo doi profesori pentru fetele ei. Nu avea nevoie urgentă de un pianist; Blocul Muzical al Almei nici nu avea pian, dar Flora nu prea se descurca cu acordeonul, dar, dacă reușea să-i găsească un profesor, Alma era convinsă că șansele fetei vor crește considerabil.

– Între noi fie vorba, era un pianist lamentabil, continuă Laks, dar băiat bun.

– O să se întoarcă repede, zise Heinz, rânjind vesel.

– De ce spui asta? îl întrebă Alma.

– E mult prea milostiv ca să se potolească, explică Laks. De-asta a și ajuns în această stațiune SS de lux. Taică-su e dintre Fazanii Aurii, mare mahăr nazist. Dar să vezi surpriză! În loc să meargă la unul dintre institutele lor naționale de politică, idiotul a hotărât că vrea să facă muzică și, odată cu asta, documente false pentru ai noștri.

Alma observă că nu doar Laks, ci cel puțin jumătate dintre membrii orchestrei aveau stele galbene cusute pe haine. Își explică deodată de ce Hössler era atât de îngăduitor cu planul Almei de a coopta cât mai multe evreice în orchestră. La un moment dat, și el încercase să facă același lucru cu orchestra de bărbați. Era plăcut să știe că există un ofițer SS în lagăr pentru care calitatea muzicii era mai importantă decât rasa muzicienilor.

– A stat doar câteva luni aici, zise Laks. Datorită lui s-a format orchestra masculină la Birkenau.

– Rușinos ca fiul unui grangur nazist să se cocoșeze la munci nedemne de sângele nobil al Alteței Sale, chicoti Heinz, dar fără răutate.

– Nu suporta când glumeam pe seama lui, se amestecă și unul dintre violoniști. Am văzut mulți oameni rușinați de rasa lor, dar n-am văzut niciodată unul căruia să-i fie rușine că e Reichsdeutsche.

– Poate că nu suporta glumele pentru că știa că are motiv să-i fie rușine, cugetă Alma. Alte rase sunt nevinovate. Dacă rasa mea ar măcelări altele, fără deosebire între indivizi, și mie mi-ar crăpa obrazul de rușine.

Laks nu o contrazise.

– Ausweis-ul tău e valabil și în lagărul principal? o întrebă.

După ce Alma încuviință, Laks scoase o foaie de hârtie și scrise câteva cuvinte pe ea.

– Încearcă și la orchestra Auschwitz-ului dacă vrei să găsești o pianistă. Dă-i biletul dirijorului de acolo; majoritatea sunt polonezi. Comandantului nu-i pasă ce facem la Birkenau, dar n-ar accepta nici mort evrei în orchestra de la Auschwitz. Din cauza asta, s-ar putea să-ți facă necazuri.

– De ce să-mi facă necazuri?

– Pentru că ești evreică și ai luat locul unei Kapo poloneze, zise Laks și ridică din umeri, ca și când expli­cația lui ar fi fost mai mult decât suficientă.

Alma pufni ușor. În această stațiune SS de lux, chiar așa era.

După ce-l conduse pe Heinz la Blocul Muzical și-l lăsă să-și vadă de lecții – deși erau greu de crezut că se vor ține lecții în acea zi, își zise Alma, zâmbind, ci mai degrabă o mulțime de discuții, ceea ce nu o deranja câtuși de puțin –, se întoarse în lagărul de bărbați, având grijă să evite Appellplatz-ul unde era ridicat eșafodul. După ce cântări avertismentul lui Laks cu privire la membrii polonezi ai orchestrei, Alma găsi de cuviință să nu meargă la ei doar cu mesajul Kapoului, ci și cu ceva mai substanțial. De pildă, cu un ordin direct de la comandantul lagărului.

– Obersturmführer Hössler? întrebă ea la punctul de control, după ce-i arătă biletul de voie santinelei plictisite, care citea pagina de divertisment dintr-un ziar.

Cu un oftat prelung, bărbatul întinse mâna după registru și se uită cât e ceasul.

– A sosit transportul acum două ore. Îl găsești probabil la Aktion, la Krema.

– Care dintre ele?

– Al patrulea, răspunse santinela, dând ochii peste cap.

Își reîntoarse atenția spre fotografia unei actrițe, și regizoarea preferată a lui Hitler, Leni Riefenstahl, în bikini la schi, înainte ca Alma să apuce să-i mul­țu­mească.

Ușile Crematoriului IV stăteau larg deschise, în­ghițind familii întregi în câteva secunde. Era mândria SS-ului, unitatea cu cele mai moderne dotări pentru exterminarea națiilor „subumane“, în stilul bine organizat tipic german. Erau patru la Birkenau, care, cu siguranță, îl întreceau pe cel de la Auschwitz, atât prin dimensiune, cât și prin eficacitate. Grație acestor patru monstruozități, cele două foste camere de gazare de pe câmpul din apropierea lagărului, cu nume inocente precum Căsuța Albă și Căsuța Roșie, erau abandonate. Încropite în două colibe, acestea nu erau destul de eficiente ca unități de gazare. Dura prea mult ca gazul să-și facă efectul; oamenii plângeau și