implorau în spatele ușilor, lovind cu pumnii în ele și deranjându-i pe soldații de gardă cu agonia lor interminabilă. După aceea, trupurile trebuiau transportate la Auschwitz spre a fi incinerate, iar, odată la câteva zile, se năruiau pereții suprasolicitați ai coșului, spre nemulțumirea comandantului Höss. Cât dura reparația coșului, trebuiau săpate morminte pentru a îngropa morții, după care coșul se strica iar și trebuiau săpate alte morminte, pentru care SS-ul nu prea mai avea loc. După un timp, începuse să se umfle pământul și să emane aburi și lichide toxice care otrăviseră apa din zonă.

Acum, însă, ingenioasa rasă ariană rezolvase aceste probleme. Cele patru crematorii puteau funcționa fără oprire, incinerând zilnic mii de persoane. Adio gropi comune, adio transporturi dificile. Instalaseră chiar și lifturi în clădirile cu două etaje. Acum dura câteva minute ca cei din Sonderkommando să transporte cadavrele din camera de gazare de la subsol până la etaj, unde erau căutate la dinți după plombe de aur și în orificii după aur ascuns, erau rase pe cap, iar părul strâns cu grijă în saci. Cineva aștepta deja cu targa pregătită să preia trupurile verificate. Uneori, bărbații din Sonderkommando, acei sclavi ai SS-ului, siliți de stăpânii în uniforme să execute cele mai macabre munci, își recunoșteau rudele și prietenii printre cadavrele care nici nu se răciseră încă. Uneori, mergeau apoi la gardul de sârmă ghimpată. Alteori, se îmbătau și plângeau, pitiți în spatele unei mese de triaj din depozitele sectorului Kanada, și povesteau ce-au văzut oricui se nimerea să fie prin preajmă.

Într-o zi, se nimerise să fie Alma acolo. Nu dormise câteva nopți după ce-i auziseră urechile, bântuită de imaginea mormintelor descoperite, a cadavrelor cu capete rase și a muncitorilor de la camera de gazare, care plângeau și smulgeau plombele de aur din gura rudelor lor. Iar acum trebuia să vadă toate astea cu ochii ei.

Îl găsi pe Hössler exact unde-i spusese santinela. Elegant și fără nici o armă la el, bărbatul stătea în apropierea intrării și se adresa, cu glas plăcut și calm, celor câtorva mii de persoane adunate în fața lui.

– Ați ajuns la Auschwitz-Birkenau. Nu este o sta­țiune, ci un lagăr de muncă, și avem pretenția să vă faceți datoria așa cum și soldații noștri își fac datoria pe front. Asemenea lor, și voi veți contribui la victoria finală. Imediat ce vom obține victoria finală, veți fi recompensați pentru loialitate față de Reich și repuși în libertate. Acum, vă rog să mergeți la dezinfecție. Este esențial să fiți supuși acestei operațiuni, și voi, și copiii voștri, ca să ne asigurăm că nu aduceți diverse boli în lagăr. După ce intrați, vă rog să vă dezbrăcați mai întâi copiii și apoi pe voi și să țineți minte numele cârligului pe care vă puneți lucrurile, ca să le puteți recupera ușor mai târziu. Membrii Sonderkommandoului vă vor da săpunuri și prosoape. Puteți păstra bijuteriile la voi, ca să nu le pierdeți.

În ciuda tonului său liniștitor, mulțimea șovăia. Femeile priveau în sus, la coșul din care ieșeau coloane de fum negru, pestilențial. Strângându-și ocrotitor copiii de umeri, ezitau să înainteze.

Subalternul lui Hössler, singurul gardian SS de față, puse mâna pe cravașă și-i aruncă o privire întrebătoare superiorului său. Hössler îl opri cu o mișcare aproape imperceptibilă din cap. Se apropie de o femeie și-i mângâie copilul pe creștet, cu un zâmbet prietenos.

– Care e meseria dumitale, doamnă dragă? i se adresă mamei, pe același ton blajin.

– Sunt croitoreasă, răspunse femeia, cu umerii țe­peni de teamă.

Hössler părea de-a dreptul încântat.

– Croitoreasă? Exact ce ne trebuie! Tocmai ne-am extins serviciul de croitorie, unde femei ca dumneata fac uniforme pentru Wehrmachtul nostru brav. Avem chiar și o creșă acolo, ca să fii aproape de copil în timpul programului. Că tot veni vorba, ne trebuie femei cu experiență care aibă grijă de copiii mici cât timp mamele lor sunt la lucru. A lucrat vreuna dintre voi la grădiniță?

Se ridicară două mâini.

Hössler zâmbi din nou, apoi se întoarse spre ordo­nanța lui.

– Se pare că avem noroc astăzi! Atâția muncitori esențiali într-un singur transport!

– Într-adevăr, Herr Obersturmführer.

Hössler îl mângâie din nou pe copil pe creștet.

– Ți-e foame, micuțule? Imediat ce tu și Mutti faceți duș, toată lumea o să primească supă caldă și ceai ori cafea. Înainte să uit, diabeticii să se prezinte la personalul medical imediat cum ies de la dezinfecție. Avem nevoie de această informație, ca să vă stabilim dieta.

Alma privea îngrozită mulțimea care intra pe ușile crematoriului și cobora de bunăvoie treptele, încurajată de blândețea lui Herr Obersturmführer. O pală de vânt se abătu peste șirul de nou-veniți și le aruncă cenușa albă în față.

Alma își șterse imediat pielea cu colțul baticului, dar mirosul dulceag, grețos, de carne terciuită și păr ars, persista.

Unul dintre bărbați făcu un pas înainte și se uită cu neîncredere la cenușa din palmă.

– La ce servește coșul de-acolo? întrebă îndrăzneț și suficient de tare cât să se oprească în loc toată lumea.

Hössler ridică din umeri netulburat.

– E de la cazanele pentru dușuri. Fiecare sală este echipată să aducă apă pentru o mie de persoane. Nu cred că ați vrea ca soțiile, copiii și bătrânii voștri să se îmbăieze în apă rece ca gheața.

– Cum se face că sunteți deodată atât de preocupați de bunăstarea noastră? Nu vă suparăți, dar e ușor derutant, având în vedere că vine din partea unei nații care a jurat să ne extermine.

Gardianul dădu din nou să meargă spre el, și din nou Hössler îl opri, fluturând cu nonșalanță din mână. Abia acum înțelese Alma că așa ajunsese să ocupe o funcție atât de înaltă. Se pricepea la crime în masă. Învățase din propria experiență că vorba bună dă roade mai ușor decât amenințările și bătaia.

– Avem nevoie de oameni sănătoși, nu de o infirmerie plină de bolnavi, explică el simplu.