V-am spus deja că aici este lagăr de muncă, nicidecum o unitate de exterminare, cum încearcă să vă sperie propaganda dușmanilor noștri. Avem nevoie de voi în deplinătatea forțelor ca să câștigăm acest război. Soldații noștri luptă acum pe front. Avem nevoie de bărbați și femei care să-i înlocuiască. De ce v-am omorî pe toți? Ar fi total contraproductiv, adăugă și întinse brațele, într-un gest de neputință.

Zărind-o pe Alma, i se lărgi zâmbetul pe față și se duse spre ea cu brațele deschise.

– Iat-o și pe neprețuita noastră dirijoare a orchestrei feminine, Frau Rosé. Sunt austrieci printre voi? Melomani? Eu, unul, sunt. Oricine are o fărâmă de cultură muzicală a auzit numele dumneaei. Nici acum nu-mi vine să cred că Frau Rosé a acceptat să ni se alăture ca să ridice nu doar moralul bravilor noștri gardieni, ci și pe cel al deținuților. Fetele dumneaei v-au întâmpinat la rampă cu un marș de bun venit. Merită s-o primim cu aplauze, nu-i așa? A venit să vă întrebe ce muzică v-ar plăcea să ascultați diseară. Întotdeauna le oferim nou-veniților un concert în prima lor seară.

O prinse pe Alma de umeri și o răsuci spre mulțime.

Palidă și tremurând pe dinăuntru, Alma zâmbi chipurilor care o înconjurau și își înghiți lacrimile, ca să nu-l dea de gol pe Hössler. Era rușinos să-i facă jocul ofițerului SS împotriva semenilor ei suferinzi, dar avea de ales? Putea să trădeze secretul lui Hössler și să le strige să fugă, doar pentru a le prelungi agonia și a-i vedea cum se năpustesc în gardul electric ori cad secerați de mitralierele ațintite asupra lor? Nu exista cale de scăpare din gura crematoriului. Sigura opțiune aici era să fii ucis de gloanțe sau de gaz, lucru pe care Alma îl înțelegea foarte bine și de aceea le zâmbea printre lacrimi, neputincioasă și tristă. Îl ura pe Hössler din tot sufletul în clipa aceea; îl ura pentru că și-o făcuse complice fără voia ei – ea era dovada perfectă a acestei prefăcătorii. Gătită cu pardesiul din păr de cămilă, smuls direct de pe umerii vreunei parizience moarte, cu un batic asortat care-i acoperea părul lucios și negru, cu cizme înalte și chiar dresuri, Alma era imaginea de care avea nevoie ca să convingă mulțimea temătoare. Vedeți ce bine sunt îngrijiți deținuții noștri?

Strategia avu efect instantaneu. Încurajați de lin­gușelile ofițerului SS și de deținuta pe care o strângea în brațe cu afecțiune paternă, nou-veniții uitară de coș și aproape se îmbulziră să intre în clădire.

Alma simțea că tremură din tot corpul. Hössler își înfipse degetele în brațul ei și o trase mai aproape.

– Tot vor muri, îi șopti la ureche. Era mult mai rău înainte, când îi forțam să intre cu bastoane și pumni. Le ofer câteva clipe de liniște. În momentul în care gazul o să-și facă efectul, nici n-o să știe ce se întâmplă.

Alma încuviință crispată din cap.

– Vreți Mozart diseară? strigă mulțimii. Are cineva ceva împotriva lui Herr Wolfgang Amadeus? Nu? Așa mă gândeam și eu. În acest caz, doamnelor și domnilor, ne vom delecta cu Mozart. Aveți grijă să fiți prezentabili – o să vă cânte o maestră violonistă, adăugă, apoi se uită la Alma. De ce m-ai căutat? o întrebă, cu glas șoptit.

– Vreau să vă cer permisiunea de a aduce un pianist de la Auschwitz care să lucreze cu fetele. Cel de la Birkenau…

– E acasă, cu tatăl lui, știu, spuse Hössler, chicotind. Îi păstrez postul liber. Până la Crăciun vine înapoi.

Exact ce spusese și Kapoul orchestrei de bărbați.

– E genul ăla de idiot care nu se învață minte. Desi­gur, du-te și adu unul aici. Spune-le că am ordonat eu, în caz că nu te ascultă.

– Mulțumesc, Herr Obersturmführer.

Hössler încă o ținea de umeri pe Alma, mândria lui.

– Când mai ai nevoie de mine, mergi la birou. Să nu mai vii niciodată aici, te rog.

12

Ajunsă în fața Blocului 24, Alma se opri și ascultă, cu capul aplecat într-o parte. Un gardian o îndrumase spre această clădire din cărămidă, cu un etaj, când îl întrebase de Blocul Muzical de la Auschwitz. Doar că, în afara melodiei la pian care răsuna stins și părea să-i dezmierde pielea cu atingerea ei ușoară și catifelată, nu se auzea nici un alt sunet.

La etajul întâi, era o fereastră deschisă. La pervaz stătea sprijinită o tânără machiată strident. Alma observă că nu poartă decât un furou de mătase.

Fata o zări pe Alma când își aprinse țigara și-i făcu semn din cap.

– Te-ai rătăcit, păsărico?

Vorbea germana cu un puternic accent șvăbesc. Alma duse o mână la frunte, ca să se apere de soare.

– Ăsta e Blocul 24? întrebă, cu toate că numărul era chiar la intrare.

Fata sumar îmbrăcată încuviință din cap.

– Ai venit la audiție?

– Știi tu care, zise fata, cu un rânjet viclean. Con­tribui la prosperitatea Reichului stând pe spate douășpe luni și te lasă să pleci acasă. E ultima idee în materie de reeducare.

– Pe mine n-o să mă lase să plec acasă. Sunt evreică. Noi nu putem fi reeducați, doar exterminați.

Fata aprobă gânditoare din cap și-i aruncă Almei un zâmbet compătimitor, după care își mai aprinse o țigară.

Ușa clădirii se deschise, și în prag apăru o femeie voinică. Imediat după aceea, se întoarse spre fata de la fereastră și-i arătă pumnul.

– Ți-am zis să nu mai stai la geam! Închide-l numai­decât!

– Trebuie să aerisesc camera măcar cinci minute, răspunse fata, cu o strâmbătură.

– Aerisește-o fără să scoți capul ăla prost afară.

Fata bombăni ceva și se trase înapoi, doar atât cât să n-o vadă femeia de la parter.

Un bărbat cu jachetă civilă, dar pantaloni vărgați se strecură pe lângă intendenta severă, mototolindu-și șapca în mână și mulțumindu-i călduros. Femeia nici nu-i dădu atenție; era prea ocupată