– Ești nouă? o întrebă, făcându-i semn să vină mai aproape. Cine te-a trimis? Ești ariană pur-sânge? Antisocială?

– Nu; nimeni; nu și nu. Am nevoie de un pianist.

De la etaj se auzi cineva pufnind. Fata scosese din nou capul pe fereastră și urmărea scena cu mare curiozitate.

– Un pianist? N-am mai pomenit așa ceva. Au deschis în sfârșit un bordel unde poți cere astfel de ciudățenii? Era și timpul.

– Bagă capul înăuntru, până nu-mi înfig degetele în părul tău, țipă femeia, arătându-i din nou pumnul șvăboaicei.

Accesele ei de furie erau scurte, mecanice și impersonale; mamele agasate erau predispuse la așa ceva când copiii erau obraznici, se gândi Alma și, dintr-un motiv necunoscut, acest lucru o făcu să zâmbească.

– Are o limbă ascuțită fătuca asta, ceva de speriat, mormăi intendenta în barbă.

Alma îi zâmbi înțelegătoare. Femeia își puse mâinile-n sân.

– Cine ești și la ce-ți trebuie pianist?

– Mă numesc Alma Rosé și sunt Kapoul Blocului Mu­zical de la Birkenau, spuse Alma și-i arătă banderola.

Femeia încuviință din cap, dar se citea dezamăgirea în ochii ei. Alma era o femeie atrăgătoare, cu ochi mari și expresivi, păr buclat, negru și strălucitor, și picioare lungi – ar fi fost un mare câștig pentru intendentă.

De data aceasta, Alma era recunoscătoare că are sânge evreiesc; dacă acea clădire era ceea ce bănuia ea, nu voia să aibă de-a face cu ea și nici n-o interesa să fie eliberată după douăsprezece luni de „muncă“ pe spate.

– Obersturmführer Hössler a dat ordin ca un pianist să fie degrevat de sarcini temporar, ca s-o poată pregăti pe una dintre fetele mele, îi explică Alma.

– N-ai noroc, drăguță. Nu-i aici orchestra. S-au dus la vila comandantului Höss, să le cânte invitaților. Revino mâine. Dar nu la ora asta; ziua muncesc în bucătărie, la curățat cartofi.

Cu urechile ciulite la ușă, Alma studia chipul femeii.

– Cine cântă acum la pian? Se aude limpede. E o înregistrare?

– Nu-i o înregistrare, zise femeia, după o clipă de gândire. Cântă Miklós al nostru, dar el nu face parte din orchestră.

– Mare păcat, comentă fata de la fereastră. Ar merita să facă. E așa talentat, dar n-are sângele potrivit.

De data asta, femeia n-o băgă în seamă.

– E evreu, îi explică Almei, pe un ton secretos. Evreii nu sunt acceptați în orchestra de la Auschwitz. Dar, de milă, îl lasă să cânte când e sala goală. A încercat deja să se spânzure o dată, pentru că nu e lăsat să cânte. A fost pianist celebru în Ungaria…

– Și compozitor, o întrerupse iar fata de la etajul al doilea. A compus o operă când era la Filarmonica din Budapesta.

– Pe dracu’! strigă femeia. N-a compus nicio operă, doar le interpreta.

– Nu-i adevărat. Îți spun că așa e, din sursă sigură.

Fata mai avea puțin și ieșea pe fereastră, atât era de hotărâtă să-și susțină afirmația.

– Mi-a spus Sándor când a venit în vizită, acum două săptămâni. A adus chiar și o revistă în care era un articol despre asta. Era și fotografia lui Miklós acolo – pe scenă, în frac, ca orice muzician care se respectă. Chipeș bărbat…

– Nu mai tânji după el. E om educat și nu-l interesează de tine. Și chiar de l-ar interesa, sunteți din rase incompatibile.

– Mai bine cu unul incompatibil ca el, decât cu mai­muțele alea din Sonderkommando.

– Ce ți-a cășunat pe bărbații din Sonderkommando? întrebă femeia. Ei ne aduc toate produsele. De unde faci rost de clame de păr, dresuri și lenjerie de toate felurile?

Fata schiță din nou o grimasă scârbită.

– Le iau de pe cadavrele care nici nu s-au răcit încă.

– Nu-i adevărat! o contrazise intendenta.

– Ba da.

– Ba nu, interveni Alma, uitându-se cu ochi goi la femeia din fața ei. Mai întâi îi pun pe oameni să se dezbrace. Intră goi în camera de gazare. Ei cred că e sală de dușuri. Le dau până și săpunuri și prosoape…

Ambele femei amuțiră deodată. Păru că trecuse deja un minut de tăcere, când intendenta se dădu la o parte din ușă și-i făcu semn Almei să intre, ferindu-se s-o privească în ochi. Părea speriată ca de o superstiție, ca și când Alma spusese ceva ce nu trebuia rostit în lagăr; ca și când moartea ar fi fost contagioasă chiar și prin vorbe.

– Sala de muzică e la parter, chiar în capătul cori­dorului.

– Mulțumesc.

Alma intră și o surprinse pe intendentă când își făcea cruce în timp ce străbătea cu pași repezi holul murdar, îngânând ceva – probabil o rugăciune –, grăbită să se îndepărteze cât mai mult de violonistă.

Era liniște în clădire, cu excepția melodiei stinse care se revărsa în valuri liniștitoare prin ușa întredeschisă din capătul coridorului lung. Înaintând cu pași cât mai ușori – din respect față de un confrate pe care nu dorea să-l deranjeze până când nu termină –, Alma se apropie de ușă și se opri în prag. Pianistul stătea pe jumătate întors spre ea și se legăna în ritmul muzicii. Era o melodie tulburătoare pe care Alma nu reușea s-o identifice, complexă și totodată suavă. Recunoscu de îndată interpretarea unui adevărat virtuoz. Și ea cânta binișor la pian, dar i-ar fi luat câteva săptămâni să învețe asemenea pasaje dificile, care păreau să curgă de sub degetele pianistului. Ascultându-l, însă, totul părea atât de ușor, ca și când pianul cânta singur sub mângâierea tandră a mâinilor lui frumoase, precum trupul unei femei în armonie desăvârșită cu atingerea iubitului ei.

Din locul în care stătea, Alma observă că bărbatul ține ochii închiși. Genele lungi și negre îi desenau umbre pe profilul cu trăsături bine conturate. Deasupra nasului ușor coroiat se vedeau două riduri verticale – singurele care-i brăzdau chipul altminteri relaxat. Almei îi trecu deodată prin minte că șvăboaica avea dreptate; bărbatul era, într-adevăr, compozitor. Iar,