Într-un final, închise și ea ochii și se lăsă purtată de acordurile muzicii. Bărbatul continua să cânte și, în scurt timp, Alma se revăzu la Filarmonica din Viena, într-o rochie elegantă de mătase, care-i cădea în valuri pe silueta înaltă. Sala era plină, dar pe scenă erau doar ei doi. Așezând pe umăr vioara invizibilă, Alma îl acompanie atât cât putea de bine. Nu era lucru ușor – pasajele domoale făceau loc unora rapide și dinamice, apoi reveneau, și întreaga compoziție aproape că se stingea, topindu-se într-o tăcere meditativă, doar ca să recapete elan și s-o zguduie pe Alma până-n străfundurile sufletului, cu emoția profundă a fiecărui pasaj.

Nu numai că auzea muzica, o și simțea înlăuntrul ei. Îi vorbea într-un fel pe care nici ea nu și-l putea explica. Fără să deschidă ochii, fără să schimbe vreo vorbă cu pianistul, îi află întreaga poveste prin muzica lui – munca și succesele lui, femeile pe care le iubise și le pierduse, viața pe care o celebra și care îi fusese răpită într-o manieră atât de josnică. Pianistul reușea cumva să comunice toate acestea – ca de la un bărbat distrus la o femeie distrusă –, iar Alma îl înțelegea fără să-i înțeleagă limba.

Melodia se opri brusc. Alma deschise ochii. Se uita la pianist, îngrozită la gândul de a fi prinsă într-o postură atât de nedemnă, dar bărbatul stătea nemișcat ca o stană de piatră, cu pleoapele palide închise. Pentru o clipă, o emoție teribilă îi străbătu chipul, și pia­nistul ridică brațele, vrând parcă să lovească un duș­man invizibil, dar își coborî degetele pe claviatură cu asemenea forță, încât pământul se cutremură sub picioarele Almei.

Cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, începu să cânte Marșul funebru al lui Chopin, brutal și fără pic de milă pentru instrumentul care plângea sub iureșul mâinilor lui frumoase și albe.

Alma însăși tremura din toate încheieturile. Prea multe emoții pentru o singură zi. Mai întâi, mulțimea speriată și neștiutoare de la Aktion, brațul lui Hössler pe umerii ei, atingerea cenușii calde pe obraji. Apoi această muzică splendidă, care-i amintea că există viață dincolo de toate acestea, că există scene și piane și rochii elegante, undeva foarte departe, ce-i drept, dar cu nimic mai puțin reale. Pianistul îi dăruise speranță, pentru ca apoi să i-o spulbere nemilos, iar ea nu mai putea suporta.

Se răsuci pe călcâie și ieși în fugă din sala de muzică și din clădirea aceea blestemată, dând naibii lecțiile Florei. O să găsească pe altcineva care s-o pregătească, pe cineva care știa să cânte frumos și corect, dar nu cât să te răscolească până-n străfundurile sufletului și să te împingă să-ți faci ștreang din dresuri, doar ca să nu mai simți frumusețea și deznădejdea, făgăduința paradisului întrepătrunsă cu dezolarea infernului.

Asemenea muzică trebuia interzisă – aici, la Ausch­witz, cel puțin.

Alma își șterse furioasă obrajii și nu încetini pasul până nu se apropie de turnul de observație – alergarea era un sport periculos în această stațiune SS de lux.

Aproape la fel de periculos ca a-ți îngădui să ai din nou sentimente.

13

Deținuta nu-și mai încăpea în piele de bucurie.

– Nu m-a mințit. Chiar dumneata ești. Alma Rosé, maestra violonistă!

Cu un rânjet larg, femeia se fâțâia de pe un picior pe altul, în ușa barăcii, și se uita cu admirație la podeaua abia spălată. Purta uniforma obișnuită a lagărului, un fel de rochie cu trei numere mai mare. De sfoara legată în jurul taliei înfiorător de subțiri atârnau un castron și o lingură. Alma bănuia că trebuise să-și cedeze rația de pâine ca să-i dea cineva gaură în lingură. Dar așa era viața de lagăr pentru deținuții obișnuiți de la Birkenau – trebuia să plătești până și pentru cele mai mici servicii, căci mărinimia și bunăvoința erau noțiuni străine în barăcile mizere, unde viața devenise o luptă pentru supraviețuire. Prima rație era de obicei cedată în schimbul unui castron. Nou-veniții descopereau repede că oamenilor din Kommandoul de împărțire a rațiilor nu le păsa dacă un deținut avea ori nu castron. Cei mai cumsecade se ofereau să-ți toarne porția în căușul palmelor; de cele mai multe ori însă, deținutul primea un polonic în frunte și avertismentul foarte serios să dispară. N-ai castron, nu primești de mâncare. Hai, dispari de-aici, mortăciune. Ții coada pe loc!

A doua rație era în general schimbată pe o bucată de sfoară, pe care ți-o legai la mijloc și-ți agățai puținele lucruri de ea. Nou sosiții învățau rapid pe propria piele că acesta era singurul mod în care le puteai păzi, căci furturile erau la fel de răspândite în lagăr ca și bolile. Următoarea rație, care ajungea la un deținut tâmplar, ca să dea o gaură în coada lingurii și să poți dormi fără teamă că ți-o fură vreun coleg de baracă, era un preț mic pe care-l plăteai pentru liniștea ta sufletească.

Uitându-se la puținele obiecte ale femeii, Alma în­țelese încă o dată cât de norocoasă este echipa ei. O nă­pădi deodată rușinea pentru că avea haine curate și o farfurie adevărată în camera ei personală, pentru care nu trebuia să-și facă griji că ar dispărea.

– Dacă ai venit la audiții…, începu Alma, observând revista de muzică pe care deținuta o strângea la piept.

– Nu, nu! răspunse imediat femeia, cu un chicotit stânjenit. N-aș ști nici cum să ating un pian, darămite alt instrument. Nu pentru asta am venit. Echipele din Kanada au foarte mult de lucru în ultima vreme, iar superiorii lor au cerut să fie suplimentată forța de muncă…, zise, apoi dădu agitată din cap. Nu contează. Eram la muncă azi, iar una dintre fetele permanente din Kanada mi-a dat asta.

Cu un gest ceremonios și un zâmbet triumfător, îi întinse Almei revista.

– Mi-a zis că o să-mi dai