Nedumerită, Alma răsuci revista de pe-o parte pe alta. Era veche, din 1931, și tipărită în Cehia.

– O cheamă cumva Kitty pe fata din Kanada care ți-a zis să mi-o aduci?

Femeia încuviință din cap cu înflăcărare.

– Mi-a zis că o să-ți facă mare plăcere. Ți-ar fi dat-o ea, dar nu știa când mai treci pe la ei și abia aștepta să ajungă la dumneata. Zicea că astfel de lucruri aduc bună dispoziție.

O revistă veche, într-o limbă pe care nu o înțelegea?

Ca să n-o dezamăgească pe deținută, Alma îi mul­țumi politicos și îi aduse niște pâine din cameră și bucata de brânză pe care o mai avea…

– Nici măcar nu te-ai uitat pe ea!

În locul mâncării, femeia luă revista din mâna Almei și începu să o răsfoiască. Într-un final, scoase o exclamație victorioasă.

– Dumneata ești asta, nu-i așa? întrebă și-i vârî revista ponosită sub nas.

Violonista se albi la față. Întinse încet mâna tremurândă spre revistă. Din afișul de la mijloc o privea Alma de altădată, cu un zâmbet senin și mâna pe gâtul viorii ei Guadagnini – o regină pozând pentru un portret, fără nici o grijă, în ciuda norilor amenințători care începeau să se adune deasupra lumii ei adăpostite. Undeva, în Germania, Hitler – care nu era încă Führer, ci doar un agitator dement de extremă dreaptă, pe care marea masă a oamenilor nici nu-l luau în serios – striga că vrea revoluție și o ghilotină pentru poporul ei, iar ea stătea ca o inconștientă orbită de dragoste, în rochia ei argintie, cu o tunsoare după ultima modă, care-i încadra profilul puternic între bucle negre și elegante.

Alma Prihoda-Rosé. Pe vremea aia, era încă măritată cu Váša. Cât de repede li se destrămase căsnicia sub noul regim care-și întindea aripile întunecate în Germania vecină.

În colțul din dreapta jos, un ilustrator desenase o schiță senzuală a ei – cu spatele întors la public, dezgolit de rochia decoltată; linia unui sân sub vioară; bucle negre care-i acopereau fața, ca bătute de vânt; un picior micuț, într-un pantof, elegant, ieșind de sub tivul rochiei care-i îmbrățișa silueta înaltă și zveltă ca o a doua piele și cădea în cascadă până la pământ.

O picătură de cristal căzu peste cuvintele cehe care vorbeau de o glorie de mult apusă, chiar lângă schiță. Alma duse mâna la față și descoperi cu surprindere că e udă.

– Nu-ți place?

Copleșită de amintiri, Alma uitase de deținuta care o privea cu o figură descurajată.

– Credeam că o să-ți placă…

– Îmi place, zise Alma, silindu-se să râdă, și strânse emoționată mâna femeii. Îmi place chiar foarte mult. O să decupez fotografia și-o s-o lipesc pe perete, deasupra mesei.

Ca să-mi amintească cine am fost odată.

Alma se duse fuga în camera ei și, după câteva secunde de scotoceli, reveni cu o pereche de șosete groase pentru deținută.

Clătinând din cap, femeia îi împinse șosetele înapoi.

– Nu pot să le accept.

– Aiurea! Normal că poți. Nu fi prostuță.

– O să ai nevoie de ele. Vine iarna și…

– Tocmai. Iar tu ești desculță, răspunse Alma, uitân­du-se la picioarele femeii încălțate cu o pereche de sa­boți de lemn, prinși doar cu o curelușă, ca să nu-i piardă.

Până la urmă, convinsă de asigurările Almei că ea are cizme călduroase și șosete de lână, femeia cedă. Strângând pâinea și brânza la piept, ascunse în șosetele călduroase, se retrase cu spatele la ușă, făcând plecăciuni de recunoștință. Dacă o mai trimit vreodată în Kanada, o să caute și alte fotografii cu Frau Alma; Frau Alma se putea bizui pe ea. O să aibă grijă ca Frau Alma să primească toate fotografiile în care apărea.

– O clipă! îi strigă Alma, trecându-i prin cap o idee.

Ezită puțin înainte s-o spună. Era mult prea ciudată, chiar și pentru ea; ce-o să creadă deținuta…

Puțin îi păsa ce-o să creadă. Era un sentiment de neprețuit să țină în mână acea părticică din viața pe care-o pierduse. Voia să-i ofere una și pianistului de la Auschwitz. Știa că existau reviste care-i publicaseră fotografia. Fata de la bordelul de la Auschwitz văzuse cu ochii ei una. Cu siguranță existau și altele, îngropate printre comorile din sectorul Kanada.

– Data viitoare, când mai cauți fotografii cu mine, începu Alma prudent, se poate să le cauți și pe ale altcuiva? Nu-i știu numele de familie, dar prenumele e Miklós. E maghiar și a fost pianist la Filarmonica din Budapesta.

– Miklós, maghiar, pianist, Filarmonica din Buda­pesta, repetă deținuta și îi adresă Almei, în glumă, salutul militar, ducând două degete la frunte. Am înțeles, Frau Alma!

– Mulțumesc, zise Alma, cu un zâmbet cald. Te aș­tept cu pâine și brânză.

Femeia se răsuci pe călcâie și porni cu pași greoi spre barăcile lagărului de femei.

Alma clătină nemulțumită din cap, uitându-se la saboții incomozi pe care deținutele erau obligate să-i poarte. Înfrigurată, închise ușa și se rezemă cu spatele de ea, uitându-se din nou la fotografii.

Pe neașteptate, se auzi o împușcătură. Mult prea aproape. Cu o presimțire nefastă, Alma se întoarse încet spre ușă. În momentul în care îndrăzni s-o deschidă, scoase un geamăt de durere.

Hössler stătea lângă trupul întins pe pământ, cu pistolul în mâna dreaptă. În stânga, ținea șosetele în care erau ascunse brânza și pâinea. Le flutura cu un aer victorios.

– Am prins hoața asupra faptului! anunță el, cu un zâmbet mândru. Noroc că treceam pe aici să ascult puțin Mozart. Dacă întârziam un minut, reușea să fugă cu prada și nici c-o mai găseam. Poftim, adăugă și-i întinse Almei obiectele.

Alma făcu un pas înapoi, privindu-l într-o tăcere îngrozită.

– Ah! Îmi cer scuze, spuse Hössler și vârî repede pistolul în toc, interpretându-i greșit chipul alb ca varul și privirea tulburată. N-am vrut să te sperii. Poftim șosetele și rațiile.