– Le-a furat, nu-i așa? Din camera dumitale, în timp ce făceați repetiții?

Se simțea un strop de îndoială în tonul lui.

Alma clătină încet din cap, cu buzele tremurânde.

– Nu le-a furat. Eu i le-am dat, reuși să spună.

– De ce-ai face asta? întrebă el, vizibil șocat.

Pentru că era o ființă umană, flămândă și înfrigurată, dar tu n-ai cum să înțelegi astfel de lucruri, nu-i așa?

– Pentru că mi-a adus asta, răspunse Alma și-i arătă revista.

Mi-a redat viața, iar tu ai răpit-o pe-a ei. Degeaba.

Se lăsase seara, dar Alma nu putea dormi. Cu capul în mâini, stătea în fața partiturilor împrăștiate pe masă, cufundată în gânduri. Întunericul se lăsase peste încăpere și, odată cu el, un sentiment de profundă mâhnire și deznădejde; întuneric pe care nici măcar lumina oarbă a veiozei nu-l putea alunga.

Din toate ungherele, pe pereți și podea, umbrele șerpuiau tiptil spre ea și-i mângâiau gleznele cu atingerea lor fantomatică, amenințând s-o tragă în abisul întunecat. Mai bine nu se gândea la cele întâmplate, la trupul femeii care zăcea afară, în vreme ce ea îi cânta Mozart lui Hössler, cu degete nefiresc de sigure. Acum însă, că ziua se încheiase, groaza începea să pună stăpânire pe ea. Îi va veni și ei rândul, mai devreme sau mai târziu. Era inevitabil; nu avea nici o îndoială în aceas­tă privință. Privea în neantul negru și mistuitor, exact ca noaptea de afară.

Căzută într-o stare de letargie, Alma nici nu băgă de seamă agitația stârnită la ușa ei, până când un țipăt n-o smulse din cugetările ei sumbre. Uitând de partiturile de pe masă, Alma sări în picioare și deschise ușa.

O izbi un puternic miros de alcool.

– Cine-i acolo? întrebă cu glas autoritar, deși îi înțe­penise mâna pe clanță.

Nu deslușea nimic prin bezna din baracă; auzea doar pași împleticiți și respirația sacadată a fetelor ei.

– Pleacă imediat sau te raportez la administrație!

Doar deținuții privilegiați și gardienii SS aveau ac­ces la alcool, dar Alma nu văzuse niciodată vreun deți­nut beat care să umble brambura prin lagăr, după ora stingerii. Auzise însă destule povești despre gardieni chercheliți, porniți în căutare de distracție.

În față îi apăru o siluetă nedefinită, care se legăna ușor, ca o prezență întunecată și demonică. Lumina slabă a veiozei din camera ei se reflecta pe catarama inconfundabilă.

Onoarea noastră este loialitatea. Un gardian SS.

Brusc, simți că i se usucă gura. Făcu un pas înapoi. Bărbatul înaintă. Îi vedea rânjetul lasciv pe chipul rotofei și pistruiat. Gardianul SS sughiță o dată, de două ori. Ochii lui mijiți, ca ai oricărui bețiv, se plimbau pe trupul Almei, acoperit doar de un furou subțire.

Deși îngrozită, Alma se sili să-și îndrepte umerii. Își simțea mâinile și picioarele ca de gheață. Inima îi bătea nebunește, dar expresia feței îi rămase impasibilă și severă.

– Ți-am spus să pleci! repetă ea, aproape țipând de data aceasta. Altminteri, o să ajungi pe Frontul de Est, într-un batalion disciplinar, pentru Rassenschande16, înainte să-ți dai seama ce te-a lovit. În caz că ai uitat, contaminarea rasială e o infracțiune pentru voi, arienii.

Bărbatul păru să ezite preț de o clipă. Apoi, pesemne că educația ideologică ieși învingătoare. O căutătură dușmănoasă înlocui rânjetul lasciv.

– Îndrăznești să ameninți un gardian SS? bolborosi el și dădu s-o prindă de braț.

Cu agilitatea unei pisici, Alma sări într-o parte și-și luă pardesiul din cui.

– Târfă evreică obraznică! urlă bărbatul. Îți bag eu mințile-n cap!

Erau amândoi în camera ei. Cu pardesiul pavăză în fața corpului, Alma îl urmărea fără să clipească. Toți mușchii îi erau încordați, precum un arc gata să țâșnească.

– Târfă evreică, repetă el și căzu pe spate, lovindu-se de cadrul metalic al patului. E o mare onoare și tu nu apreciezi…

Ochii injectați îi căzură pe vioara Almei.

– Ești muziciană deci… Atunci se explică… Toate sunteți niște scârbe înțepate și sclifosite…, zise el și sughiță din nou. Probabil ieșeați cu toți bancherii evrei care vă veneau la concerte… De-asta aveți atâtea bijuterii. Jecmăneau arienii cinstiți ca să-și împopoțoneze târfele evreice cu mătăsuri și diamante.

– Ambii mei soți au fost arieni, șuieră Alma și făcu încă un salt înapoi, când bărbatul încercă s-o apuce de încheietură. N-am acceptat niciodată cadouri de la nimeni. Mi-am câștigat singură banii, spre deosebire de tine. Tu și tovarășii tăi, care scormoniți în fiecare zi, în Kanada, după banii noștri câștigați din greu, sunteți o adunătură de inculți netrebnici.

– Curvă nerușinată! urlă bărbatul și se repezi iarăși la ea.

Alma sări în pat și era cât pe ce să ajungă la ușă, când o mână o prinse strâns de gleznă și o smuci înapoi. Se lovi cu antebrațul de cadrul metalic și țipă de durere; ar fi putut jura că auzise osul trosnind. Mâna în care ținea arcușul, bunul ei cel mai de preț, ruptă de un porc de gardian beat!

Cuprinsă de o furie sălbatică, se răsuci și-l lovi din toate puterile cu piciorul, înfigându-și călcâiul în fața lui. Surprins, bărbatul scoase un țipăt și-i dădu drumul, ca să se apuce, în schimb, cu mâna de nasul rupt. Alma era deja în picioare, în partea cealaltă a patului. Se opri în dreptul ușii, aruncă o privire la bărbatul furios, care se ridica ținându-se de perete, apoi trânti ușa și-l lăsă înăuntru.

– Mă duc să chem gardienii! strigă peste umăr în timp ce alerga desculță spre ușa barăcii – ca să-și îmbărbăteze fetele îngrozite, dar și ca să-l sperie pe gardian.

Spera ca acesta să aibă destulă minte încât să-și ia tălpășița, și nu să se răzbune pe vreuna dintre membrele orchestrei.

Ținându-și la piept, cu mâna stângă, brațul drept rănit, Alma trecu pe lângă două barăci vecine, apoi se opri brusc. Preț de câteva secunde, nu