mai simți decât bezna grea, bătăile violente ale inimii și gâfâielile șuierate și repezi. În secunda următoare, izbucni într-un hohot de râs isteric și ascuțit, pe care nu și-l putea opri, deși își astupase gura cu mâna nevătămată.

Plecase să cheme gardienii! Grozavă idee!

Își muta greutatea de pe un picior pe altul, ca să nu se afunde prea mult în noroiul înghețat. Umerii îi tremurau incontrolabil. De jur împrejur, doar tenebre sinistre și siluetele lungi, dreptunghiulare ale barăcilor, asemenea unor sicrie uriașe, grotești, în care victimele erau îngropate de vii. O podidiră lacrimile. Pământul din fața ei se lumină sub raza unui reflector. Alma își dădea seama că, în acea liniște mormântală, râsul ei se auzea până la câteva zeci de metri distanță, dar, oricât ar fi încercat, nu se putea stăpâni, și pace.

Și-o fi închipuit pentru o clipă că se întorsese la Viena, unde poliția îi apăra drepturile? Tocmai o atacase un gardian, iar ea voia să invite și mai mulți în baraca lor?

Reflectorul o orbi pentru o secundă, apoi trecu mai departe, dar se întoarse și o pironi în raza lui galbenă. Scăldată în lumină, în toiul celei mai negre nopți, Alma îi râse în nas și desfăcu brațele într-un gest insolent.

– Trageți! strigă ea, și nu-și recunoscu glasul care răsună aprig în întregul complex.

Dar nu urmă nici o împușcătură. Doar zgomotul unor bocanci alergând prin mocirlă.

Alma coborî brațele. Dreptul o durea tot mai tare și se umfla de sânge; simțea asta, așa cum simțea în­țepăturile reci care începeau să-i furnice vârfurile degetelor.

Sfărâmat, fără îndoială.

Totul era sfărâmat. De data asta, nu se mai putea repara nimic.

Hohotele de râs încetară la fel de brusc cum începuseră. Alma aștepta santinelele, cu dârzenia calmă a condamnatului care-și așteaptă călăul.

Două siluete înaintau spre ea, prin lumina orbitoare. Alma se uita la fețele lor, dar nu deslușea decât aburii care le ieșeau pe gură, în răsuflări scurte și rapide.

Cei doi se opriră la marginea cercului de lumină, ca și când nu ar fi avut voie să pătrundă în el. Unul dintre ei o împunse cu țeava puștii în brațul stâng.

Încruntată, Alma se întoarse să vadă cine o studiază cu asemenea curiozitate.

Blestemata banderolă de Kapo.

Închise ochii, furioasă pe propria prostie. Dacă nu ar fi fost banderola, ar fi executat-o pe loc și s-ar fi terminat totul. Deținuții de rând erau o țintă acceptabilă. Dar erai desemnat Kapo fie pentru cruzimea de care dădeai dovadă, fie pentru că aveai alte calități de care SS-ul se putea folosi. Era o regulă nescrisă în lagăr – când venea vorba de pedepse, deținuții Kapo se bucurau de mai multă îngăduință. Nu te felicita nimeni dacă împușcai evreul favorit al vreunui ofițer de rang superior.

– Blocul Muzical? întrebă una dintre siluete, recunoscând pe banderolă numărul blocului.

Preț de câteva clipe, Alma se gândi să le relateze întreaga poveste, dar se abținu.

– Trebuie să vorbesc cu domnul doctor Mengele, zise, cu un glas răgușit și gol, pe care nici acum nu și-l recunoștea. E ceva urgent.

– Pe asta n-am mai auzit-o, îi zise a doua siluetă celei dintâi, pe un ton ironic.

Alma îl văzu pe soldat cum rotește un deget la tâmplă, insinuând în mod vădit că muierea e scrântită la cap.

Fără să spună nimic, primul gardian îi făcu semn cu țeava puștii să-l urmeze.

– Stinge naibii lumina! strigă, înspre reflector. Te văd sovieticii, de la bazele lor aeriene!

Noaptea îi învălui din nou, chiar mai întunecată acum. Cerul dispăruse și, odată cu el, sicriele uriașe. Până să se obișnuiască cu bezna, Alma nu distingea decât cerculețele galbene ale lanternelor gardienilor, care se zbenguiau în noroi, ca doi licurici nebuni.

Nu-și amintea cât timp au mers și în ce direcție. Își veni în fire abia când ajunse înaintea doctorului, vizibil nemulțumit. Cu mâinile încrucișate la piept, Mengele stătea în fața ei, în halatul lui de un alb imaculat, și se uita dezaprobator la picioarele ei. Încă amețită, Alma coborî ochii și observă pentru prima oară că e desculță și plină de noroi.

– Am găsit-o în halul ăsta lângă una dintre barăci, raportă gardianul mai vârstnic.

Asemenea colegului său mai tânăr, și el părea nerăbdător să plece cât mai departe de sectorul lui Mengele. În clipa aceea, Alma zări un cadavru, cu pieptul despicat, întins pe o masă în spatele doctorului. Lângă el se afla un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu ochii în pământ și un fel de instrument în mâna înmănușată și mânjită de sânge.

– Stătea acolo și cerea s-o împușcăm.

Doctorul Mengele ridică privirea la fața Almei și o studie cu atenție.

– E adevărat?

Alma nu răspunse. Brațul drept îi zvâcnea îngrozitor, cu toate astea, nu simțea absolut nimic. Deodată, nu mai conta dacă-i răspunde sau nu; dacă Mengele o să pună gardienii s-o bată doar ca să se distreze. N-avea decât s-o disece de vie. Ea își încheiase socotelile cu locul acesta.

Expresia doctorului se schimbă cumva. Nu mai afișa obișnuitul său zâmbet sarcastic.

– Sunteți liberi, le spuse gardienilor, făcându-le semn să plece. Trimiteți pe cineva să spele pe jos.

Din pragul ușii se auzi un „Jawohl“ prompt și pocnet de călcâie. Bărbații își luară tălpășița de parcă i-ar fi fugărit întreaga armată sovietică.

– Îmi explici ce s-a întâmplat?

Tonul calm al lui Mengele avea efectul opus asupra Almei. Nu apucă să scoată nici un cuvânt, căci se cutremură din tot corpul și izbucni în hohote de plâns. Era chiar mai rău decât râsetele de mai devreme. Acest nou atac o îngrozea, căci brusc parcă totul cedase în interiorul ei. Legătura care ținuse totul laolaltă în tot acest timp plesnise într-un final și acum ieșeau la iveală spaima și lacrimile și durerea și tot ce strânsese în ea de prea multă vreme.

Simți cum doctorul Mengele o apucă de umeri și se așază lângă