ea. Alma stătea acum pe podea, cu spatele rezemat de perete, dar nu-și amintea cum ajunsese acolo, într-o baltă de noroi și lacrimi – o păpușă defectă, pe care el o zgâlțâia cu brutalitate, în speranța de a-i reporni mecanismele.

– Ai făcut o cădere nervoasă. Respiră adânc.

Dar explicația lui rațională nu dădu rezultate.

Așa că îi trase o palmă peste față. Șocată, Alma își acoperi obrazul înroșit și se uită la Mengele cu o figură buimacă.

– Ce s-a întâmplat? o mai întrebă el o dată, frecân­du-și iritat palma.

– Mi-a rupt mâna un gardian.

– Unul dintre cei care te-au adus aici?

Alma clătină din cap.

– A intrat în blocul nostru după ce s-a dat stingerea…, zise, iar scena începu să i se deruleze din nou prin fața ochilor. Eram în camera mea și am auzit-o pe una dintre fete țipând. Mă gândesc că o fi încercat să urce în pat cu ea sau s-o dea pe ea jos… Nu știu. Era beat criță. I-am zis să plece și a venit după mine. A intrat în camera mea, spuse Alma, cu un icnet. Voiam doar să plece, dar nu mă înțelegeam cu el. Am încercat să fug, dar m-a prins de picior. Am căzut pe pat și m-am lovit cu antebrațul de cadrul metalic.

O podidiră iar lacrimile, tăcute deocamdată, dar Alma simțea deja că urmează un nou atac.

– L-am lovit cu piciorul în față. Cred că i-am spart nasul, pentru că îi curgea foarte mult sânge… Pe urmă, am fugit. Voiam să chem ajutoare…, zise ea, dar o cuprinseră iar suspinele violente și incontrolabile. Nu pot să mai stau aici. Nu mai suport… Bețivul ăla nerușinat…

Nu reuși să-și ducă ideea la capăt. Nu va mai cânta niciodată; cel puțin, nu la nivel profesionist. Viața ei se sfârșise.

Se agăță cu mâna sănătoasă de mâneca imaculată a halatului doctorului.

– Faceți-mi o injecție cu fenol, Herr Doktor, îl rugă, cu o lucire febrilă în ochi. Dacă mai există o fărâmă de omenie în dumneavoastră, faceți-mi injecția. Curmați-mi suferința. Oricum nu voi mai putea cânta niciodată. Nu vă mai sunt de nici un folos. Faceți-mi această favoare, vă implor.

– Pe care ți l-a rupt? Stângul sau dreptul? o întrebă Mengele, impasibil.

Alma își ridică mâneca pardesiului și-i arătă brațul rănit. Mengele o prinse de el și se apucă să-l verifice brutal, fără să-i pese că pacienta lui urla de durere.

Alma îi dădea peste mâini și încerca să se elibereze din strânsoarea lui, cu disperarea unui animal care se zbate să scape din cursă.

– Am zis că e rupt. N-aveți pic de suflet? Faceți-mi odată injecția.

Fără să scoată o vorbă, Mengele îi dădu drumul, se ridică de jos și se duse la dulăpiorul în care stăteau înșirate o mulțime de flacoane și fiole.

Sub privirile triste ale doctorului deținut, Alma se uita la Mengele cum umple seringa cu un lichid transparent.

Imediat după aceea, reveni lângă ea.

– Ultima șansă să te răzgândești.

Era un moment ciudat. Alma nu credea ca Mengele va accepta atât de ușor și că se va arăta atât de grăbit să-i îndeplinească dorința. Dar la ce te puteai aștepta din partea unui individ poreclit Îngerul Morții? La milă? La compasiune? La promisiunea că va investiga cele întâmplate? Că îi va proteja viața, conform jurământul depus înainte de a primi halatul alb?

Alma văzu picătura de cristal formându-se în vârful acului. Strălucea, ispititoare și totodată terifiantă.

Doctorul Mengele o studia cu o curiozitate bolnavă. Alma presimțea că e supusă chiar în clipa aceea unui experiment, dar nu-și dădea seama în ce constă.

Cu mișcări lente, Alma trase de decolteul furoului și-i oferi inima. Mengele, însă, îi luă brațul stâng și i-l puse pe genunchiul lui. Dezorientată de noua metodă de administrare – la Auschwitz-Birkenau, toată lumea știa că fenolul era injectat direct în mușchiul cardiac –, Alma îl privi cum îi întroduce acul în venă.

– Somn ușor.

Cuvintele acelea stranii și rânjetul lui viclean erau ultimele lucruri pe care și le amintea, înainte ca întunericul s-o înghită.

Interzicerea relațiilor sexuale între arieni și non-arieni, parte a politicii antisemite reglementate conform Legilor de la Nürnberg

14

Când se trezi, soarele scălda camera într-o lumină blândă. Stătea pe un pat care nu era al ei, învelită cu o pătură de lână, care mirosea vag a dezinfectant și a trupul altcuiva. Lângă pat, aproape de fereastră, se aflau un birou micuț și un scaun. Pe scaun își văzu pardesiul, periat și împăturit cu grijă. Dedesubt, una dintre perechile ei de cizme.

Încă amețită, își trase pătura de pe picioare și observă că erau perfect curate și că avea un bandaj la antebraț. Nedumerită de-a binelea și tremurând din toate încheieturile, se duse la ușă și o deschise.

Același doctor deținut, pe care-l văzuse mai devreme împreună cu Mengele, făcea ordine în jurul mesei de disecție din marmură. Un cadavru nou stătea întins pe ea, galben ca ceara și încă intact.

– Bună dimineața, o întâmpină doctorul, cu un zâmbet plăcut.

Preț de câteva secunde, Alma se uită la el, fără să scoată un sunet.

– N-a mers, zise ea în cele din urmă. Fenolul nu și-a făcut efectul.

Doctorul clătină din cap, cu un zâmbet larg.

– Nu era fenol. Doar un sedativ normal.

În clipa aceea, Alma se simțea deopotrivă trădată și ușurată.

– De ce a făcut asta? bâigui ea. E o cruzime…

Doctorul ridică din umeri. Chipul lui blând și zbârcit părea să spună: Îi place să se joace cu oamenii.

Încă nedezmeticită, Alma se uita la cadavrul de pe masa de disecție. Era întins pe burtă, într-o poziție contorsionată, nefirească.

– Malformație a coloanei vertebrale, îi explică doctorul, pe tonul impasibil al unui savant, arătând spre cadavru cu bisturiul. L-a adus Herr Doktor