Iată cine primise doza ei de fenol în inimă. Sărma­nul om.

– De ce-a făcut asta? repetă Alma, nereușind să în­țeleagă logica sucită a lui Herr Doktor.

– Herr Doktor e fascinat de orice tip de malformație, răspunse doctorul deținut, neînțelegându-i întrebarea. Mi-i aduce mereu să-i disec, ca după aceea să trimită rezultatele autopsiei la Institutul de Antropologie, Ereditate Umană și Eugenie din Berlin. Scrie o lucrare științifică pentru ei. Despre inferioritatea raselor degenerate, cum e a noastră, adăugă și ridică ochii spre Alma. Ești evreică, nu?

– Întrebam de ce mi-a făcut mie asta, repetă ea, fără să-i răspundă.

– La ce te referi? La faptul că ți-a administrat un sedativ? Ai suferit o cădere nervoasă și asta era soluția logică. Și eu aș fi procedat la fel.

– N-ai priceput. De ce nu m-a ucis, cum l-am rugat?

– Ah. Nu ți-ai fracturat brațul. Ai doar o umflătură urâtă. A pus un deținut să-ți facă radiografie în timp ce dormeai, ca să fie sigur. În curând, o să cânți din nou la vioară. Mi-a zis că ești o violonistă extraordinară. Îi place să te asculte.

Resemnată, Alma se așeză pe singurul scaun liber de la biroul plin cu teancuri de jurnale și cărți. Abia când doctorul deținut o acoperi cu un halat medical, se trezi din reverie.

– Îmi cer scuze.

Cât de mult o schimbase locul ăsta? Stătea în fața unui bărbat, îmbrăcată doar într-un furou subțire și nici n-ar fi băgat de seamă dacă nu-i atrăgea el atenția.

– N-am vrut să te ofensez sau să te pun într-o postură stânjenitoare.

Doctorul flutură din mână, indiferent.

– O să fii amețită o perioadă. De ce nu te duci să te întinzi în pat? Aia e camera mea personală. Ai și o bibliotecă în camera alăturată, dacă vrei să-ți mai ocupi timpul. Sunt mai mult jurnale și cărți de medicină, dar sunt ediții recente, iar, dacă te interesează genul ăsta de literatură…

Parcă amintindu-și deodată de bunele maniere, își scoase mănușa și îi întinse mâna.

– Sunt doctorul Ránki, patolog.

– Alma Rosé, violonistă.

Își zâmbiră. Părea nefiresc și curios de plăcut să se prezinte cu numele, într-un loc care-i redusese la niște numere fără chip.

– Poate-ar fi mai bine să mă întorc la blocul meu. Fetele mele…

– Nu, nu! strigă doctorul Ránki, îngrijorat. Nu poți pleca până nu-ți dă Herr Doktor permisiunea.

Observând figura Almei, își îmblânzi tonul și lăsă smerit capul într-o parte.

– Vrea să fie sigur că ești… în siguranță în colectivitate, ca să zic așa. Situația e mai delicată după evenimentele de aseară. Nu poți să umbli prin lagăr și să faci asemenea scandal. De la un singur deținut, se poate isca o revoltă în toată regula. Herr Doktor încearcă să evite asta.

– Desigur, răspunse Alma, mecanic.

– Mai vrei un sedativ?

– Nu. Pot să mai stau aici? Promit că nu te deranjez. Nu vreau să rămân singură.

– Trebuie să disec cadavrul, zise doctorul, șovăitor.

– Nu-i nimic.

– E o priveliște macabră pentru cei neobișnuiți cu așa ceva.

Alma oftă adânc și-și rezemă capul de peretele acoperit cu faianță.

– Mie de oamenii vii mi-e frică, doctore. Amărâtul ăsta e mort.

Alma îl ajuta pe doctorul Ránki să ia notițe când intră Mengele, cu o servietă în mână. Se opri brusc în momentul în care dădu cu ochii de Alma așezată la biroul patologului și se uită mirat la halatul medical pe care-l purta.

– Ai decis să-ți schimbi meseria? o întrebă pe un ton degajat, ascunzându-și surprinderea inițială de a o găsi atât de aproape de masa de autopsie. Sau doctorul Ránki te-a silit să-i fii asistentă în lipsa mea?

Doctorul Ránki încremenise în poziție de drepți lângă masă, cu aceeași paloare cadaverică pe față precum trupul întins înaintea lui.

– Nu m-am gândit că fac vreun rău dacă o las să ia notițe în timp ce execut…, bâigui patologul cu voce stinsă.

Apoi își dădu brusc seama că ține un rinichi în mâna dreaptă. Speriat de privirea sfredelitoare a lui Mengele, îl puse pe cântar și își scoase mănușile.

– Dați-mi voie să vă iau paltonul, Herr Doktor.

Alma se ridică și ea de pe scaun, dar, spre deosebire de patolog, nu luă poziție de drepți în fața ofițerului SS.

– Sper că nu vă deranjează, Herr Doktor, spuse ea și își șterse mâinile pe halat. Nu mai suportam să stau singură între patru pereți, ca la spitalul de nebuni. Eu l-am rugat pe doctorul Ránki să mă lase să-l ajut, în limitele capacităților mele. A fost amabil și mi-a dat voie, ca să-mi ocup timpul și mâinile cu ceva. Dacă e cineva de vină și trebuie pedepsit, eu sunt aceea.

Doctorul Mengele o studia curios, cu capul ușor înclinat într-o parte. Remarcând stânjeneala patologului, un zâmbet răutăcios îi apăru pe față. Apoi își reîndreptă atenția către Alma și țâțâi, chipurile, dezaprobator.

– Frau Alma. Nobila martiră. Veșnica apărătoare a celor slabi, zise el și începu să chicotească. Ce mă fac eu cu dumneata?

– Dați-mi voie să mă întorc la orchestra mea.

Mengele pufni, și mai amuzat.

– Tot mai vrei să fii împușcată? Sau otrăvită? o întrebă, pe un ton degajat.

Alma ridică din umeri, indiferentă.

Doctorul Mengele se apropie de ea, puse servieta pe birou și, fără să-și scoată mănușile, îi prinse fața în mâini.

– Nu i-ai mai dat sedative, îi zise patologului maghiar, după ce examină ochii Almei.

– Mi-a spus că nu mai vrea.

– Și cu ordinele mele cum rămâne? întrebă Mengele, doar pe jumătate în glumă, judecând după figura speriată a doctorului Ránki. Nu mai au nici o autoritate?

– Bineînțeles că au, Herr Doktor. M-am gândit doar că… pare foarte calmă azi și în deplinătatea facultăților mintale.

– Așa, deci?

– Vedeți și dumneavoastră, Herr Doktor.

Într-un final, Mengele își scoase una dintre mănu­șile de