piele și o apăsă cu degetul mare pe încheietura mâinii. Deși îngrozită să-i simtă atingerea pe piele, Alma nu schiță nici un gest cât timp doctorul așteptă ca limba ceasului să facă o rotație completă.

– Hm, nu-i rău, ținând cont de împrejurări, anunță el verdictul. Deschide gura.

Alma se supuse. Doctorul îi vârî degetul mare sub buze și-i verifică gingia.

– Frumoși dinți.

După ce își retrase mâna, în gura Almei rămase un vag iz de nicotină și dezinfectant. Cu greu se abținu să nu scuipe pe jos, ca să scape de el.

– Cum mai e brațul azi?

– E bine. Încă mă doare, dar pot să scriu fără probleme. Câtă vreme nu e rupt, n-o să mor de la puțină durere.

Doctorul Mengele încuviință mulțumit din cap.

– Îndoaie degetele și încheietura.

După ce Alma făcu ce i se ceruse, Mengele îi palpă mușchii, în jurul bandajului.

– L-am legat strâns, ca să scadă umflătura. Dacă nu forțezi, o să-l scoatem în câteva zile.

– Mulțumesc, Herr Doktor.

– Vrei să te întorci la fetele dumitale? întrebă el.

Deschise servieta și scoase din ea câteva documente și fișe medicale.

– Da, Herr Doktor.

– Mai ai de așteptat câteva zile.

– De ce? zise Alma pe negândite. Adineauri m-ați examinat și sunt bine.

– Așa se pare. Problema e că n-am încă încredere în dumneata.

– Herr Doktor, promit că…

– Am spus nu și nu rămâne.

Cu toate că era un refuz categoric, tonul ofițerului SS rămase la fel de amiabil.

– Dacă te externez și faci iar crize de nervi, eu o să-mi iau bobârnace de la administrație. Nu vrem asta, nu-i așa? încheie Mengele, calm și amenințător, uitându-se la ea printre gene.

Nu se mai vedea nici urmă de voioșie în ochii lui negri.

– Bineînțeles că nu, cedă Alma, în cele din urmă.

– Bun, zise doctorul și zâmbetul îi reveni pe buze.

– Pot măcar să-l mai ajut pe doctorul Ránki cu no­tițele? zise, trecându-și nervos limba peste buze, și, după o clipă de gândire, adăugă: Vă rog! Trebuie să-mi ocup timpul cu ceva. Nu pot să stau degeaba. Chiar că o să înnebunesc.

Doctorul Mengele se îndreptă de spate.

– Nu ți se face greață? Nici măcar când vezi cadavrul ăla deschis? o întrebă, aruncându-i un zâmbet poznaș, care îi dezvelea strungăreața. Nevastă-mea leșină numai când vede un ac, iar dumneata stai în fața cadavrului cu pieptul despicat și notezi toate detaliile macabre, fără nici o tresărire, spuse el, privind-o cu o admirație perversă. Poți să-l ajuți pe doctorul Ránki, dacă dorești. Adevărul e că vom avea mult de lucru diseară, dacă e adevărat ce scrie în fișele astea cu temperatura. Ne-ar prinde bine o secretară temporară.

Fie datorită fișelor, fie datorită evoluției pozitive a Almei, doctorul plecă extrem de bine dispus, fluierând în surdină.

Afară se auzi motorul pornit al mașinii de serviciu, apoi sunetul se stinse în depărtare. În tăcerea care urmă, doctorul Ránki stătea nemișcat și palid, neîndrăznind să atingă fișele pe care i le lăsase Mengele pe birou, cu fotografiile capsate ale gemenilor identici.

Într-un final, murmură, aproape fără să-și miște buzele livide.

– Nici nu-ți imaginezi la ce te-ai înhămat.

Lumina amurgului se strecura pe ferestrele cu plase de țânțari verzi și colora pereții văruiți ai cabinetului patologului într-un bleu pal. Veniră deținuții și luară ultimul cadavru. Doctorul Ránki se uită după ei cu o figură indescifrabilă, oftă adânc și se apucă să spele masa de autopsie. Almei îi trecu prin minte că masa aceea nu rămânea aproape niciodată goală pentru prea mult timp.

Cu o înverșunare sălbatică, doctorul Ránki lustruia robinetul și chiuveta de nichel, cele trei chiuvete de porțelan, care erau deja imaculate, geamul dulapului cu medicamente și microscoapele din sala alăturată – mișcări aspre și neîndurătoare, de parcă ar fi încercat să-și șteargă propria prezență din cabinetul acela în care era închis fără voia lui. Se spălă pe mâini la fel de brutal, și le frecă până la sânge cu săpun și o perie, în vreme ce ochii lui fixau, goi și deznădăjduiți, gresia de pe peretele din față.

– Dacă nu aș fi fost atât de laș, de mult aș fi isprăvit cu toate, zise deodată, cu glas calm și amar.

Alma se uită la el surprinsă.

– Ești patolog și nimic mai mult. Nu faci altceva decât să diseci trupurile pe care ți le trimite. Sunt deja morți când ajung aici. Cei din Sonderkommando sunt nevoiți să ia parte la crimele SS-ului.

Doctorul îi aruncă o privire stranie, vrând parcă să spună ceva, după care se răzgândi și se puse din nou pe frecat.

Almei i se păru că-l aude murmurând: N-o să-mi mai spăl în veci sângele de pe mâini, dar clipocitul apei de la robinet îi acoperea vocea, iar Almei i se păru nepoliticos să-l roage să repete gândurile care-l măcinau, probabil, încă de când venise aici.

Când un deținut le aduse cina – două porții de cartofi cu sângereți –, doctorul Ránki propuse șovăitor să lase mâncarea pentru… după ce își încheia treaba, ferindu-se s-o privească în ochi pe Alma.

– Am stomac rezistent, îl asigură ea, cu un rânjet sumbru, arătând spre masa de marmură pe care, cu nici o oră în urmă, stătea întins un cadavru.

Nu și pentru ce urmează să vezi, părea să spună privirea lui. Apoi, fără să scoată o vorbă, luă furculița și începu să mănânce, cu dumicați mici, delicați. Alma mușcă din cârnat și simți gust de cupru pe limbă. Își dădu seama că nu prea avea poftă, dar continuă să mestece mecanic, căci cartofii și cârnații erau o delicatesă în lagăr și, dacă i-ar fi refuzat, ar fi fost o insultă la adresa celor nevoiți să se mulțumească în acea seară doar cu o bucată de pâine. Se întreba ce-or mânca fetele ei la cină. Spera să primească și ele cârnați.

Liniștea tensionată, tulburată doar