de clinchetul tacâmurilor, era tot mai apăsătoare. Umbrele se adunau pe la colțuri și se furișau spre masa pe care stătea veioza verde, singura oază de lumină într-o lume înghițită de întuneric.

Pe neașteptate, doctorul Ránki se ridică de pe sca­un, se duse în partea cealaltă a încăperii – el însuși o umbră – și bâjbâi după întrerupătoarele de pe perete. Aprinse becurile pe rând și, deodată, în toată camera se revărsă o lumină sterilă și albă. Acum își puteau termina mâncarea. Alma îi zâmbi recunoscătoare. Cu un gest stângaci și patern, doctorul o bătu pe mână.

*

La opt și zece minute, afară răsunară plânsetele unui copil.

– A venit Herr Doktor, șopti doctorul Ránki, cu ochii îndurerați ațintiți asupra ușii încă închise.

Ușa se dădu de perete. Mai întâi intră un deținut, cu trupul neînsuflețit al unui copil în brațe. Doctorul Mengele era chiar în spatele lui și nu scăpa cadavrul din ochi. Nici nu-l băga în seamă pe băiețelul de vreo șapte ani, care se agăța de mâneca lui și cerea să-i dea fratele înapoi.

– Pune-l acolo, pe masa de autopsie, îi ordonă deți­nutului. Și scoate-i hainele de pe el.

– Nu te atinge de el, nazist ticălos!

Băiețelul se postă în fața lui Mengele și își propti mânuțele în cureaua acestuia, chinuindu-se zadarnic să-l țină la distanță de trupul fratelui său. Striga în germană, cu un vag accent regional pe care Alma nu îl recunoștea. Observă că, asemenea fratelui mort, nici el nu avea capul ras; părul bălai era încâlcit și murdar, iar obrajii brăzdați de lacrimi își pierduseră de mult rotunjimea.

– Wolfgang și Wilhelm Bierlein, în vârstă de șapte ani, germani sudeți; părinții – deținuți politici; copiii nu se pretează la reeducare, potrivit constatărilor Bi­roului Rasial al Reichsführerului, făcu prezentările Mengele și chicoti în momentul în care copilul îl lovi cu pumnul micuț în piept.

Cu un efort supranatural, Alma se sili să rămână nemișcată și impasibilă, deși îi înghețase sângele în vene la vederea scenei cumplite care se derula înaintea ochilor ei.

– Un adevărat suflet de luptător! zise Mengele și, în loc să alunge copilul, îi ciufuli părul.

Nici nu tresărise la lovitura băiatului.

– Ai fi de mare folos Wehrmachtului pe Frontul de Est, mititelule. Hai, sus pe masă și dă-i cămașa lui Herr Doktor, adăugă, arătând din cap spre patolog.

Acesta din urmă doar ce-și pusese mănușile și aș­tepta gârbovit, cu o figură neputincioasă și abătută.

– Nu fac ce-mi spui tu. Wilhelm te-a lăsat să-i faci injecție și a murit! strigă băiatul și începu să plângă. O să te-mpușc!

Era o imagine nespus de tristă să-l vadă cum se luptă cu tocul de la cureaua ofițerului SS. Cu mâinile la spate, Mengele îl privea amuzat, ca pe un cățeluș jucăuș și inofensiv. Băiatul nu avea nici măcar forța de a-i desface capsa, ca să ia arma.

Almei i se puse un nod în gât.

Din câte își dădea seama, nici doctorul Ránki nu mai rezista. Luă copilul în brațe și-l așeză pe marginea mesei de autopsie, ținându-l bine, să nu fugă.

Băiatul se zbătea și urla ca scos din minți; până și deținutul care stătea lângă perete, cu hainele copilului mort în brațe, se cutremura de agonia pe care o simțeau cu toții, ca și când ar fi fost legați de copil printr-un fir invizibil.

Doar doctorul Mengele rămânea netulburat. După ce-și scoase paltonul și chipiul, își puse halatul și mă­nușile și se duse la dulapul din care, cu o seară înainte, scosese sedativul pentru Alma. Violonista își amintea perfect care era raftul de pe care îl luase. Flaconul de douăzeci de mililitri pe care îl scoase acum era așezat în altă cutie, pe un alt raft.

Cloroform, desluși ea literele negre scrise pe o parte. Pericol: otravă. Craniul și oasele încrucișate care încadrau avertismentul semănau curios de mult cu cele de pe chipiul lui Mengele, aruncat pe birou, deasupra paltonului.

Țipetele copilului deveniră de-a dreptul animalice. Se zvârcolea în brațele patologului și încerca să lovească cu piciorul mâna în care Mengele ținea seringa umplută cu lichidul transparent.

Pe Alma o luă amețeala. Buimacă și îngrozită, îl văzu pe ofițerul SS cum îi aruncă băiatului un zâmbet feroce.

– Fii cuminte! Cu cât te zbați mai mult, cu atât scad șansele să-ți aduc fratele înapoi. Vrei să se întoarcă la tine, nu-i așa?

Copilul încremeni, uitându-se la doctor cu un amestec de neîncredere și încă ceva. Speranță.

Licărul acela de speranță reaprins în ochii lui îi sfâșia inima Almei.

– A murit, zise copilul, cu glas șovăielnic. Nu poți să-l aduci înapoi.

– Cum să nu pot? Am aici un medicament pe care l-am creat de curând, dar nu dă rezultate decât în cazul gemenilor. Părinții voștri nu v-au spus că între gemeni există o legătură strânsă? spuse Mengele, ținând seringa cu acul în sus.

După ce băiatul încuviință din cap, încă nesigur, dar atent la ceea ce auzea, Mengele continuă:

– Am descoperit că, dacă moare un geamăn și-i fac fratelui său această injecție în inimă, celălalt se trezește, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar injecția trebuie făcută în cel mult o oră și numai în inimă, alt­minteri medicamentul își pierde efectul. Trebuie să ne grăbim. O să fii curajos de dragul fratelui tău, nu-i așa?

Almei i se tăie răsuflarea, văzând hotărârea cu care băiatul își scoase cămașa și i-o întinse doctorului Ránki. Nu se mai uita nici la seringă, nici la doctorul SS. Pe jumătate întors spre fratele lui, îi strângea mâna și-i șoptea ceva, cu glas liniștitor de adult, în vreme ce Mengele îi palpa pieptul. Tresări scurt când acul îi străpunse pielea și mușchiul, apoi se întoarse spre Mengele și-i aruncă o privire acuzatoare. Făcu ochii mari și scoase un geamăt stins. Se prăbuși moale în brațele doctorului Ránki.

După ce patologul maghiar îl întinse alături de fratele lui, Alma observă că băiatul îl ținea încă