– Tare creduli sunt copiii, remarcă Mengele, clătinând zâmbitor din cap.

Alma ridică ochii în tavan și clipi de câteva ori, ca să-și stăpânească lacrimile. În momentul în care Mengele se întoarse spre ea, îl aștepta cu o figură calmă și imperturbabilă. Se ducea un război în sufletul ei, dar chipul nu-i trăda nici o emoție. Mai făcuse o dată greșeala de a-și arăta slăbiciunile în prezența lui. Alma își jură că, oricât de mult ar durea-o, Mengele nu i le va mai vedea vreodată.

15

Mengele reveni a doua zi, dis-de-dimineață. În locul servietei, avea la el o trusă medicală. Îi ordonă Almei să ia loc pe un scaun de lângă fereastră. Scoase din trusă un instrument ciudat, cu care se apucă să-i măsoare fața, atât de concentrat încât ai fi zis că uitase cu desăvârșire de orice alt studiu științific și de doctorul Ránki. Acesta din urmă îl privea tăcut și nemișcat, din locul lui obișnuit, lângă masa de autopsie, ușurat că nu e băgat în seamă.

Un timp, Alma stătu cuminte pe scaun, în vreme ce Mengele nota rezultatele măsurătorilor pe o foaie. Patologului maghiar îi datora această stare pasivă și faptul că nu mai avea impulsul de a se feri de atingerea mâinilor lui Mengele. În ciuda protestelor ei, doctorul Ránki îi injectase încă o doză de sedativ cu o noapte înainte, după care își injectase și el una – „ca să nu avem coșmaruri“, îi explicase el, cu un soi de râset tragic, menit, după părerea Almei, să ascundă suspinele care se adunau în gâtlejul lui, la fel cum se adunau și în al ei, după ororile la care asistaseră. La care nu doar că asistaseră, ci luaseră parte.

– E mai bine să uiți pentru moment. Să nu te gândești deloc, o sfătuise el. Altminteri, o să înnebunești. Mai târziu, când vom fi iar liberi, o să ne aducem aminte. Dar nu acum. Nu încă. O să ne prăbușim dacă începem să-i jelim pe toți cei pe care i-am pierdut.

În dimineața aceea, Alma îi era recunoscătoare pentru sfat și pentru sedativ, al cărui efect persista. Consultul lui Mengele era aproape suportabil în starea aceea de amorțeală. Dar, în momentul în care scoase din trusă o placă de metal cu o serie de mostre de păr de toate culorile prinse de ea și se apucă să le compare cu părul ei, Alma nu se mai putu stăpâni.

– Ce faceți, Herr Doktor?

Mengele nu-i răspunse, prea absorbit de paleta lui de culori. Într-un final, când găsi potrivirea perfectă – V, braun-schwarz –, făcu mândru un pas înapoi, de parcă ar fi descoperit dovada concretă a teoriei relativității.

– Știai că noi doi avem exact aceeași culoare a părului? o întrebă el.

Alma se uită la el, nedumerită.

– Și ce înseamnă asta, Herr Doktor? Că suntem frați despărțiți la naștere sau ceva asemănător? zise și, oricât se strădui, nu reuși să-și ascundă sarcasmul din glas.

Mengele izbucni în râs.

– Nimic de genul ăsta, răspunse el, încă zguduit de hohote de râs. Ce vreau să spun e că ai trăsături ariene. Tipologie rasială alpină, mai exact, potrivit măsurătorilor faciale. Și eu mă încadrez tot aici.

– Dar sunt evreică.

Dorința Almei de a-i demonstra cât de caraghioasă e afirmația lui se dovedea mai puternică decât instinctul de supraviețuire.

– Știu asta.

– Evreică get-beget.

– Da.

– Iar dumneavoastră sunteți arian.

– Așa e.

– Cu toate astea, conform parametrilor dumneavoastră științifici, amândoi facem parte din aceeași categorie rasială.

– Exact asta am spus și eu.

Se juca cu mostrele de păr de pe planșă, răsucindu-le pe deget și desfăcându-le.

Alma citi denumirea de pe placa metalică: Fis­cher-Saller17.

Pe față îi miji un zâmbet. Era o prostie s-o pufneas­că râsul tocmai atunci; era o și mai mare prostie să-i spună pe șleau ce gândește, dar Alma nu se putea abține.

– Asta nu înseamnă că teoriile dumneavoastră și ale domnilor Fischer și Saller sunt… ilogice?

Mengele se îndreptă de mijloc, cu o figură ofensată.

– Știința e știință. Nu face greșeli. Cât despre doctorii Fischer și Saller, sunt eugeniști și antropologi de renume. Mai mult decât atât, ideile profesorului Fischer au constituit sursa de inspirație a Legilor de la Nürnberg.

Din nou, Alma ar fi trebuit să-și țină gura și, din nou, n-o făcu.

– Dar ceea ce spuneți contrazice afirmațiile Führeru­lui dumneavoastră, Adolf Hitler. Domnia sa a declarat că există așa-zisa fizică evreiască, după ce Einstein a fugit în Statele Unite, ca să-l discrediteze. Potrivit Führerului, fizica evreiască nu este o știință în adevăratul sens al cuvântului. Dar, dacă dumneavoastră spuneți că știința e știință, iar fizica e indiscutabil știință, atunci…

Cu coada ochiului, îl zări pe doctorul Ránki care-i făcea semn să tacă, gesticulând ca și cum și-ar tăia gâtul, în spatele lui Mengele.

Urmă un moment de tăcere tensionată.

– Poate că nu ești evreică get-beget, concluzionă Mengele și se apucă să-i examineze fața cu și mai mult entuziasm.

– Răposata mea mamă s-ar supăra foc dacă ar auzi una ca asta, Herr Doktor.

– N-am vrut să insinuez nimic, bombăni el, pipăindu-i puntea nasului. Asta nu-i deviație naturală. Ai avut nasul spart și încă de curând.

– Aveți un spirit de observație foarte dezvoltat, Herr Doktor.

– Sper că nu s-a întâmplat de când ești aici?

Se trase înapoi, cu o privire șocată, de parcă nu-i venea a crede că tovarășii lui din cadrul SS s-ar coborî până într-acolo încât să lovească o femeie. Poate că, în mintea lui, era cu adevărat un comportament nedemn de un membru al trupelor SS. Nu avea nici o remușcare să ucidă cu mâna lui femei, sau să le trimită la gazare, ori să omoare cu sânge-rece gemeni, dar nu lovise niciodată pe nimeni, cel puțin nu în prezența Almei.

Un adevărat cavaler,