– Nu, nu aici. M-am rănit singură, din greșeală.

– Cum să-ți spargi nasul de una singură?

– M-am împiedicat și-am căzut pe scări în casa gazdelor mele din Olanda. Am căzut pe burtă și am dat cu fața de podea. Era sânge peste tot. Câteva săptămâni după aceea am fost o splendoare, zise, pufnind ușor la acea amintire. Aveam ochii atât de vineți și de umflați încât de abia îi mai puteam deschide.

– Cum e posibil să te lovești cu fața de pământ când cazi? întrebă sceptic Mengele. Primul reflex e să…

– Să pui mâinile în față, ca să atenuezi căderea, știu, îl întrerupse ea, zâmbind. Dar eu nu sunt un om obișnuit, Herr Doktor. Sunt violonistă. Mâinile și bra­țele mele sunt neprețuite. Special le-am ținut la spate, ca să nu mă aleg cu vreo fractură. Fața nu e la fel de importantă.

Doctorul Mengele o privea uluit.

– Câtă autodisciplină! E admirabil, murmură el, într-un final.

Apoi se lumină la față ca și când ar fi avut o revelație. Zâmbi și el.

– Deci de-asta erai în pragul isteriei când te-au adus gardienii aici. De-asta mă tot băteai la cap să-ți fac injecția cu fenol. Nu mi-am dat seama cât de importantă e pentru dumneata capacitatea de a cânta. Credeam că te prefaci pentru că ești slabă de înger. Dar dumneata, Frau Alma, ai nervi de oțel, spuse, arătând din cap spre masa de autopsie, pe care, din fericire, nu se afla acum nici un cadavru. Îmi cer scuze.

Era ultimul lucru la care s-ar fi așteptat Alma.

– Mulțumesc, Herr Doktor, spuse ea, cercetându-i cu luare-aminte chipul. În acest caz, pot să plec?

– Mai stai câteva zile. E bine să-ți odihnești brațul. În afară de asta, îmi face mare plăcere să te am aici. Mă fascinezi. Din punct de vedere științific, adăugă puțin prea grăbit, ca pentru a clarifica o neînțelegere.

După-amiază, sosi Zippy, ducând un toc de vioară și o boccea la subraț. După ce-o îmbrățișă pătimaș pe Alma, puse bocceaua pe biroul doctorului.

– Ți-am adus un schimb de haine și vioara. Ce-ți mai face brațul?

Alma o împingea deja spre ușă.

– Nu trebuia să vii. O să apară din clipă-n clipă și, dacă te vede aici…

Zippy o apucă de umeri și zâmbi.

– Liniștește-te, Almschi. Știe că sunt aici. Chiar el m-a trimis. Mi-a ordonat să-ți aduc neapărat vioara, spuse Zippy, apoi se apropie de ea și coborî glasul. Nu ți-a făcut nimic, nu-i așa?

Nimic se referea, cu siguranță, la experimente.

– Absolut nimic. Mi-a dat un sedativ în prima seară și mi-a bandajat brațul.

– Dar nu e rupt, nu?

– Nu. Am doar o contuzie urâtă.

Zippy încuviință din cap, ușurată, și, după ce aruncă o privire în spate, la patologul maghiar (spre lauda lui, doctorul Ránki o salutase și se retrăsese în colțul cel mai îndepărtat, prefăcându-se că verifică etichetele de pe fiolele din dulapul cu medicamente), scoase din rochie un bilet împăturit.

– Am ceva pentru tine. De la Auschwitz.

Nedumerită, Alma se uită câteva clipe la hârtia pe care o avea acum mână. În cele din urmă, se duse la fereastră și o despături. Nu era un bilet, ci o scrisoare veritabilă, scrisă cu litere elegante. Imediat ce se apucă s-o citească, i se puse din nou un nod în gât și cuvintele negre începură să-i joace prin fața ochilor.

Dragă Frau Rosé,

Sper să mă ierți pentru modul neobișnuit în care mă prezint; nu dispun de un ausweis și, prin urmare, nu mă pot deplasa liber între lagăre.

Mă numesc Miklós Steinberg. Ai avut astăzi ghinionul de a-mi asculta muzica. Îmi cer scuze că am fost nepoliticos și nu am observat ce se petrece în jurul meu; n-aș fi cântat marșul acela oribil, dacă știam că ești de față. Îmi dau seama că te-a tulburat…

Dacă te consolează în vreun fel, Frau Gerda, Kapoul Blocului – am înțeles că ai cunoscut-o deja –, m-a muștru­luit zdravăn pentru purtarea mea impardonabilă și repertoriul neinspirat.

Te asigur încă o dată că a fost absolut neintenționat. Uneori, mă copleșesc toate și cânt partituri pe care nu s-ar cuveni să le cânt. Sper din tot sufletul să mă poți ierta.

Cu stimă,

Miklós Steinberg

– Când l-a adus curierul din lagărul principal, ple­caseși deja. L-am ținut la mine până acum.

Era limpede că Zippy ardea de curiozitate să afle ce conține mesajul.

– Ce e? O scrisoare de dragoste de la un admirator secret?

Alma încercă să zâmbească, dar, dintr-un motiv sau altul, nu reuși.

– Nu. Nici măcar nu-l cunosc personal.

– Cine ți l-a trimis?

– Un pianist. Unul dintre cei mai buni pianiști pe care i-am auzit vreodată, adăugă Alma, cu glas suav, după câteva clipe de gândire.

Când Zippy plecă, Alma reciti de nenumărate ori scrisoarea, așezată pe patul din camera patologului. Pentru prima dată, nu o deranja că e singură.

Miklós Steinberg. Era de așteptat să-i scrie o asemenea scrisoare. Izbucni într-un râset amar, care se stinse aproape instantaneu. Fără să-și dea seama, bărbatul înrăutățise și mai mult lucrurile, amintindu-i de o altă viață, când cavalerismul nu era mort și îngropat pe câmpul din spatele Căsuței Roșii, când decența valora mai mult decât un codru de pâine și când muzicienii evrei nu trebuiau să se scuze că își plâng morții cu un marș funebru.

Alma împături scrisoare, apoi ridică brațele pe pernă și puse capul pe ele. Îl simțea deodată greu ca un bolovan.

Avea dreptate pianistul. Nu-l cunoștea, cu toate astea îi părea mai familiar decât oricine altcineva. Sim­țea că îi unește o legătură mai strânsă decât cea pe care o avea cu Zippy, cu Sofia și oricare altă fată din orchestră. Proveneau din același mediu, chiar dacă nu din aceeași țară. Bărbatul cânta o muzică ce reverbera încă înlăuntrul