ei, îi atingea fiecare coardă a sufletului și-i redeștepta amintiri pe care se străduise să le îngroape. Era o parte din trecutul și viitorul ei, singura imagine vie a ceva intangibil, dar incredibil de important.

Setea de viață. Gândul acesta o străfulgeră cu asemenea forță, încât trebui să se așeze din nou pe pat. Pianistul era prima persoană care-i reda setea de viață.

Până acum, puțin îi păsa de soarta ei. Se gândea să-și ia viața încă de când era la Drancy, cu mult înainte să ajungă în iadul de la Auschwitz. Educația primită era cea care-i provoca asemenea gânduri negre și dezolante – mai bine moartă decât să trăiască în această robie impusă de nemți. Oricât ar fi părut de ridicol, îi invidia pe evreii din Europa de Est, care împărțeau cu ea încăperea îngustă din lagărul intermediar de la Drancy; se aveau unii pe alții, aveau religia lor și păreau să se mulțumească cu asta. Ani la rând fuseseră prigoniți prin Europa, din Rusia devastată de revoluție, până în Germania, Polonia, Austria și Franța. Pașapoarte? Îi pufnise râsul când auziseră asta. Nu mai aveau așa ceva de prin 1917. Singurul mod în care se puteau identifica erau adeverințele provizorii eliberate de poliție. Se obișnuiseră cu această situație deplorabilă.

Alma îi invidia, iar ei o compătimeau. O compătimeau pentru hainele ei elegante, din ce în ce mai murdare, și pentru pantofii cu toc înalt (ce chin fuseseră în vagonul de marfă! Până la urmă, Alma renunțase de tot la ei, preferând să rămână în picioarele goale). O compătimeau până și pentru că venea dintr-o casă cu guvernantă și o mică armată de servitori, iar acum trebuia să-și gătească singură cartofi cruzi la soba comună. „Când nu ai nimic, nu prea au ce să-ți răpească“, remarcase un înțelept evreu ortodox, îmbrăcat în negru. Câtă vreme rudele le erau în viață, se mulțumeau cu puținul pe care-l aveau.

Își îndurau suferința cu demnitate și mândrie. „Strămoșii noștri au suferit două mii de ani. Acum e rândul nostru.“ Era important să-și câștige locul în rai pe pământ, sau ceva de genul acesta – Alma știa foarte puține despre tradițiile și religia lor și le înțelegea chiar mai puțin. Cu toată bunăvoința din lume, nu reușea să găsească alinare în idealurile lor. Vieneză cosmopolită, Alma era mult prea cinică și rafinată ca să accepte ideea de a suferi și a supraviețui, doar pentru că lor – evreilor – le era scris să sufere și să supraviețuiască. Marea problemă era că, încă din copilărie, învățase cum să trăiască – în desfătare și cu bun gust. Supraviețuirea nu se număra printre lecțiile învățate în casa familiei Rosé. Singurul motiv pentru care nu înghițise otrava pe care o procurase de la unul dintre contrabandiștii de la Drancy era gândul la tatăl ei. Era om bătrân. Vestea morții unicei sale fiice l-ar fi ucis.

La Auschwitz, unde moartea plutea literalmente în aer, învârtejindu-se printre fulgii mari și gri de cenușă, Alma renunțase din nou, de dragul fetelor ei. Dacă nu ar fi fost ele, nu s-ar mai fi arătat atât de respectuoasă cu Mandl și voit cochetă cu Hössler. Pentru ele, vrăbiuțele ei, pentru Violette-din-Paris, pentru des­curcă­reața Zippy și pentru Sofia, cea atât de directă, dar cu inimă mare, Alma scotocea printre hârtiile morților, în căutarea vreunei partituri rătăcite pe sub fotografii de copii zâmbitori. Pentru ele, schimba politețuri cu ofițerii SS pe care-i detesta și lăuda gusturile muzicale ale gardiencelor care habar nu aveau ce e muzica. Dacă nu ar fi fost fetele, de mult ar fi dat dracului tot teatrul ăsta ieftin.

Acum însă apăruseră pianistul și scrisoarea lui, pe care o ținea în mână. Cu câteva zile în urmă, Alma nici nu știa de existența lui, dar trezise ceva în sufletul ei, cu muzica și cuvintele sale, iar acum visa cum cântă alături de el – compozitorul, creatorul, omul care cânta sentimentele cărora ea nu le putea da glas.

Privea drept înainte, cu ochi luminoși și însuflețiți. Un zâmbet radios începea să i se înfiripe pe chip, ștergând anii de suferință, ridurile adânci și aspre din jurul gurii. Pentru prima oară de când fusese arestată în Franța, Alma se bucura că trăiește.

Scala Fischer-Saller, după numele eugenistului nazist Eugen Fischer și al antropologului Karl Saller, este folosită și astăzi pentru evaluarea nuanțelor părului.

16

La sfârșitul săptămânii, Mengele o lăsă pe Alma să revină la fetele ei. Înainte s-o conducă afară din camera patologului, îi înmână un document oficial, completat cu scrisul lui încâlcit.

– Să-i dai ăsta lui Drexler sau Grese, dacă ți-l cer la apel. În tot acest timp, ai fost oficial sub supravegherea mea. Spune-le că e foarte important să-ți odihnești cât mai mult brațul. Dacă nu poți cânta la seratele lor culturale, sau când se plictisesc și vor să asculte cine știe ce melodie, nu cânți, și cu asta, basta. Dacă cineva vrea mai multe explicații, trimite-l la mine.

Alma era convinsă că nimeni n-ar fi fost atât de nebun încât să pună la îndoială ordinele sadicului suprem. Dar era recunoscătoare pentru această măsură de precauție; ambele gardience erau recunoscute pentru cruzimea lor și, cu toate că Mandl le interzisese să se atingă de membrele orchestrei, nu-și ascundeau sentimentele față de Blocul Muzical.

– Dacă era după mine, vă trimiteam pe toate, târfe inutile, la muncă în Aussenkommando, nu aruncam pe fereastră banii Reichului, mârâise Drexler la Alma, cu doar câteva săptămâni în urmă, la primirea listei de apel extinse.

– Toate membrele noi se află aici cu aprobarea domnului doctor Mengele, îi răspunsese Alma pe un ton calm, cu ochii plecați în pământ, cum o învățase Sofia.

Uneori, Alma se întreba dacă Drexler ar îndrăzni s-o împuște, în caz că ar ridica privirea la ea – un gest impardonabil din punctul de vedere al gardienilor. Subalterna ei, Grese,