deocamdată doar aspira la nivelul de cruzime al mentorei sale. Era încă foarte tânără și nedeprinsă cu metodele SS-ului și, în general, se mulțumea să le biciuiască pe deținute peste sâni până când le crăpa pielea sub loviturile ei, dar nu era recunoscută că ar împușca prizonierele doar pentru că îndrăzneau s-o privească în ochi. Nu încă.

Cu cele două „strașnice“ reprezentante ale rasei ariene, era întotdeauna preferabil să ai la tine o scutire semnată de unul dintre superiorii lor bărbați, medita Alma în drum spre blocul ei, uitându-se la hârtia cu scris migălos și semnătura lui Mengele la sfârșit.

Mă fascinezi. Din punct de vedere științific, îi spusese el. Alma își dădea seama, dezgustată, că acesta era singurul motiv pentru care încă trăia. Curiozitatea lui științifică și pasiunea pentru muzica clasică. Era de-a dreptul grotesc la ce ajunsese să fie redusă valoarea vieții umane în acest nou Reich milenar. La „utilitate“ și la curiozitatea unei persoane.

Cu hârtia în mână, Alma înainta hotărâtă pe terenul de defilare mocirlos, visând, cu un sadism de care nu se credea în stare, la ziua în care vor veni salvatorii și, în locul „paraziților“ de evrei, în ștreang vor atârna gardienii SS.

Copleșită de rușine, se opri pentru câteva clipe. Nu-i stătea în fire să gândească așa. Își trecu încet mâna peste fruntea asudată în ciuda frigului de afară. Era o atitudine nedemnă de ea. Nu va permite ca otrava acestui loc să-i intre în sânge și s-o transforme într-una ca ei – crudă, nemiloasă, exultând la suferința altora. Ar fi fost o sinucidere morală și profesională – artistul trebuie să „simtă“ ca să creeze ceva valoros. Muzica era născută din dragoste, niciodată din ură sau din răutate. De aceea, noua Germanie a lui Hitler nu zămislise nici o fărâmă de cultură. Îl scoseseră de la naftalină pe Wagner și-l trântiseră peste demodatul Nietzsche, condimentaseră cu puțin Darwin denaturat, puseseră ștampila Ministerului Propagandei și prezentaseră tot preparatul drept Marea Cultură Germanică și Noua Știință Rasială, în fața publicului neștiutor.

Alma se bucura că avea încă sentimente – teamă, deznădejde, vinovăție, rușine. Compasiune. Speranță. Iubire?

Își trecu ușor degetele peste buzunarul în care stătea ascunsă altă hârtie, mult mai importantă decât orice ar fi putut scrie Mengele. Ridică privirea de la pământul noroios și își continuă drumul. Câtă vreme încă simțea, nu era totul pierdut.

Gardianca Drexler se strâmbă vizibil la vederea hârtiei lui Mengele, dar nu zise nimic de data asta. Grese o întrebă doar dacă va cânta la serata culturală de duminică.

– Domnul doctor Mengele mi-a ordonat să-mi odihnesc brațul până se vindecă de tot, răspunse Alma, cu o satisfacție lăuntrică.

Putea cânta la vioară fără probleme, dar nu pentru mult timp. Doar îi cântase chiar lui Herr Doktor. Bărbatul stătea la biroul doctorului Ránki, cu ochii închiși și scaunul întors spre Alma, cu capul ușor înclinat și fluturând agale mâna prin aer, zâmbind încântat de câte ori auzea bucățile lui preferate. Pe Mengele nu-l putea refuza. Dar gardienii, cu chermezele lor animate de muzica Almei, puteau să se ducă dracului. Mai bine își petrecea timpul exersând cu fetele ei.

Grese, pe al cărei chip de păpușă de porțelan se citea deja îmbufnarea, se pregătea să comenteze ceva, dar tocmai atunci apăru Lagerführerin Mandl, se uită îngrozită la brațul bandajat al Almei și declară pe un ton grav că trebuie să-și menajeze brațul până la vindecarea completă.

– În ceea ce-i privește gardienii beți și dornici de distracție, adăugă, cu o figură scârbită, să nu vă mai faceți griji. Noul comandant i-a trimis deja pe câțiva dintre ei în Est.

Acestea fiind zise, discuția părea încheiată.

– Noul comandant? o întrebă Alma pe Zippy, imediat după plecarea lui Mandl și a gardiencelor, curioasă să afle câte se întâmplaseră în lipsa ei.

Zippy se uită mirată la ea.

– Comandantul Liebehenschel. A venit aici chiar în dimineața în care ai dispărut și ne-a interogat timp de o oră. Din ce-am auzit de la schreibstube, după aceea a strâns toți gardienii SS și le-a zis că astfel de comportamente nu vor mai fi tolerate. Le-a mai zis și că de-acum încolo nici gardienii, nici deținuții Kapo nu mai au voie să bată prizonierii. Le-a explicat că e o metodă contraproductivă, care nu servește scopului lagărului. A anunțat un nou sistem de recompensare a prizonierilor. Cu cât muncești mai mult, cu atât primești mai multe privilegii. Tare ciudat tipul. N-am idee cum a reușit să ajungă în administrația lagărului! îi explică Zippy, după care coborî tonul. Umblă vorba că amanta sau logodnica lui ar fi fost acuzată de Gestapo că are legături cu evreii și din cauza asta l-au transferat la Auschwitz-Birkenau. Pare-se c-au vrut să-l pedepsească pentru că i-a luat apărarea, încheie ea în șoaptă, vizibil impresionată de gestul atât de neașteptat din partea unui ofițer SS. A venit și ea cu el, aici. Locuiesc foarte aproape de lagăr.

Alma o asculta uluită. Un comandant de lagăr în­țelegător? Așa ceva era nemaiauzit.

– Ce s-a întâmplat cu comandantul Höss?

Zippy aruncă o privire peste umăr și reluă povestea în șoaptă:

– Cică ar fi furat atât de mult, încât nici SS-ul nu mai putea să închidă ochii. Săptămâna trecută, au venit în inspecție niște șefi de la Berlin. Unul dintre ei, doctorul Morgen cred că-l chema, a răscolit toată administrația lagărului și i-a supus și pe gardieni și pe noi, secretarele deținute, la asemenea interogatorii, încât era cât pe ce să-i spun și ce nu știam, numai să mă lase în pace. Îl interesa corupția în rândul membrilor SS. Se pare că individului ăstuia, Morgen, și inspectoratului pentru care lucrează nu le convenea că Höss își însușea o mulțime de lucruri din sectorul Kanada și folosea deținuții după bunul său plac. Îndeosebi orchestra de la Auschwitz. Oamenii mai mult cântau pentru invitații de la vila lui decât să-și vadă de treburi. Spre deosebire de noi, ei au tot