felul de sarcini. Curăță cartofi, conduc camioane… Höss însă îi transformase în orchestra lui personală. Se pare că i-a enervat pe superiorii lui, așa că l-au trimis altundeva și l-au înlocuit cu comandantul Liebehenschel.

Alma îl întâlni pe noul comandant la scurt timp după această discuție. Într-o după-amiază, bărbatul intră la ele, însoțit de Mandl și de doi aghiotanți, își scoase chipiul, se așeză pe un scaun undeva în spatele sălii de muzică și făcu semn muzicienelor care se ridicaseră în picioare să ia loc.

– Comandantul Liebehenschel, șopti Zippy de pe rândul din față și-i aruncă dirijoarei o privire rugătoare. Cântă-i ceva frumos!

– N-am vrut să vă deranjez, spuse bărbatul, cu o voce blândă și un zâmbet plăcut. Vă rog să nu mă băgați în seamă și să continuați repetițiile.

De la pupitrul de dirijor, Alma îi distingea doar figura palidă și frumoasă, părul negru și ochii mari și căprui, de căprior trist. Din politețe și la rugămintea lui Zippy, Alma îl întrebă pe Herr Kommandant dacă dorește să asculte ceva anume.

Acesta clătină din cap și-i zâmbi încurcat, cerându-și parcă scuze că o inoportuna cu prezența lui.

– Vă rog să nu vă bateți capul cu mine și să vă vedeți de treabă ca și cum n-aș fi aici.

Zippy nu mințise. Pentru un ofițer SS, era un tip ciudat.

Alma rămase și mai uimită când, la finalul repeti­țiilor, comandantul Liebehenschel veni la ea și o întrebă politicos dacă orchestra are nevoie de ceva.

– Ne-ar trebui un pian, Herr Kommandant, își încercă norocul Alma, încurajată de atitudinea lui prietenoasă. Dacă se poate, firește.

– Bineînțeles că se poate! Sunt trei la vilă, spuse el.

Alma bănuia că se referă la fosta reședință a lui Höss.

– Vorbesc cu Kommandoul special să vă aducă numaidecât unul. Ce orchestră e aia fără pian?

Râse și se uită în jur, căutând susținere la însoțito­rii lui.

Aghiotanții și Mandl încuviințară din cap cu în­flăcărare.

– Altceva? întrebă comandantul, îndreptându-și din nou atenția spre Alma.

Ce-am de pierdut dacă încerc? își zise Alma. Trebuie să profiți de oportunitățile care-ți ies în cale, mai ales într-un loc ca ăsta.

– O sobă de fontă, Herr Kommandant, ca să încălzim baraca.

Văzând că bărbatul ezită – era un privilegiu nemaipomenit printre deținuți –, Alma arătă repede spre instrumente.

– În lunile reci, au nevoie de temperatură constantă, ca să nu se dezacordeze, mai ales cele cu coarde. Ma­joritatea sunt făcute dintr-un lemn foarte sensibil și coardele se pot rupe dacă nu sunt îngrijite cum se cuvine.

– Înțeleg. O să primiți o sobă. Presupun că ați dori una pe care să puteți și găti?

Făcu semn unuia dintre aghiotanți.

Tânărul scoase un carnețel negru și notă ceva în el, sub privirile uluite ale Almei. Nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste ea.

Noul comandant o privea binevoitor, cu ochii lui mari de căprior, iar mărinimia lui părea nemărginită.

Alma își aminti de Drexler, care nu de mult le numise „târfe inutile“, și abia aștepta să-i facă în ciudă cu încă un privilegiu, primit de la însuși comandantul lagărului.

– Herr Kommandant, mă gândeam că, dacă tot vine iarna, poate n-ar fi rău ca apelul să nu se mai țină afară, ci înăuntru, continuă Alma, cu un zâmbet timid. Blocul nostru e mic și cred că și doamnelor gardience le-ar conveni…

Mandl se uita curioasă la noua conducere.

Alma rămase trăsnită în clipa în care comandantul Liebehenschel încuviință din nou prietenește din cap.

– E de înțeles. Dacă nu te deranjează, aș prefera să nu mi te adresezi cu Herr Kommandant, zise bărbatul, cu o ușoară grimasă, de parcă titlul acela îi lăsa un gust amar în gură. Herr Obersturmbannführer18 e suficient.

– Cum doriți, Herr Obersturmbannführer, zise Alma, cu o plecăciune cât mai respectuoasă din cap.

– Altceva?

Alma era cât pe ce să pufnească într-un râset de bucurie isterică. Cu siguranță visa, căci n-avea cum să fie aievea!

În spatele lui Mandl, Sofia clătina din cap, făcându-i semn disperată să nu întreacă măsura.

Dar Alma îi răspunse cu un rânjet, rânjetul sălbatic al omului care a fost în infern, a privit diavolul în ochi și nu se mai temea acum de nimic.

– Aveți un pianist evreu în lagărul principal, căruia nu i se permite să cânte în orchestră. Vă cer prea mult dacă v-aș ruga să-l transferați la orchestra masculină de la Birkenau? Iar, dacă ar putea să treacă din când în când pe la noi, să-mi pregătească fetele, ne-ar fi de mare ajutor.

Sofia se uita la ea, cu o figură absolut îngrozită.

Dar noul comandant întrebă doar care este numărul pianistului.

– Nu-i știu numărul, mărturisi Alma. Știu că îl cheamă Miklós Steinberg și era celebru în Ungaria.

Duse instinctiv mâna la buzunarul în care ținea scrisoarea de care nu se despărțea niciodată. Era un sentiment nespus de plăcut să-i rostească numele cu glas tare.

Imediat după plecarea delegației, Sofia se întoarse spre Alma, care radia de fericire.

– Ți-ai pierdut mințile de tot? Höss te-mpușca dacă făceai asta!

– Höss s-a dus, replică Alma, ridicând nepăsătoare din umeri, și luă bagheta de dirijor. Sper să-l judece la Curtea Marțială și să-l împuște, așa cum merită.

A doua zi, Blocul Muzical primi un pian nou și lucios. O zi mai târziu, aveau o sobă mare din fontă, in­stalată într-un colț, și un sac de cărbuni.

– Herr Kommandant vă transmite salutări.

Bărbații din Kommandoul special își ridicară teatral șepcile vărgate și plecară, făcând tot felul de glume.

Iar miercuri apăru la ușă Miklós Steinberg. Stătea stingherit în prag și își frământa șapca între degetele lui lungi și frumoase, precum un sfânt cu nimb din raze de soare, și, deodată, întreaga baracă parcă se lumină.

Ofițer superior la comanda unităților de asalt, grad