17

– Fa-ul de mai devreme trebuia să fie Fa diez, zise Alma și întrerupse repetiția cu o bătaie scurtă din baghetă.

– Îmi pare rău, Frau Alma. Mi-e greu să mă concentrez când…

Violette-din-Paris nu-și duse ideea la capăt, ci doar arătă cu arcușul spre pianul la care Miklós o pregătea pe Flora, noua lui elevă.

Pianistul ridică imediat ochii de la claviatură.

– Dacă vă deranjăm…

– Nu deranjați pe nimeni, Herr Steinberg, zise Alma, săgetând-o pe Violette cu privirea. La rampă cum vă concentrați în urletele oamenilor smulși de lângă familiile lor? Cum vă concentrați când se întorc de pe câmp echipele externe, cărându-și morții după ei? Cum vă concentrați când auziți plânsetele și gemetele muribundelor de la infirmerie? Dacă atunci puteți, n-ar trebui să vă deranjeze câtuși de puțin când la pian se cântă altă melodie. De la început!

În ultimele luni, orchestra Almei se mărise considerabil. Cu permisiunea doctorului Mengele și a Obersturmführerului Hössler, Alma salva noi membre de la selecții și din blocurile de carantină ori de câte ori avea ocazia. Acum însă erau patruzeci, fără să le pună la socoteală pe fetele transformate în personal auxiliar, precum copiste sau mesagere, iar, dintre cele patruzeci, doar douăzeci erau muziciene profesioniste. Ofițerii SS, care veneau în miezul zilei tot mai frecvent și cereau diverse cântece, păreau extrem de mulțumiți de noua orchestră îmbunătățită. Mandl povestea cu mândrie despre progresele Blocului Muzical oricui avea chef s-o asculte și chiar comandase serviciului de croitorie o nouă uniformă pentru concerte. Acum fetele Almei cântau în bluze de un alb imaculat, fuste bleumarin și cu baticuri de culoarea lavandei pe cap. Mai mult decât atât, Lagerführerina lor confiscase chiar și dresuri negre de mătase pentru protejatele ei, spre uimirea și nemulțumirea subalternelor sale. Până atunci, doar gardiencelor SS le era permis un asemenea lux.

Dar, cu cât SS-ul le oferea mai multe, cu atât presiunea era mai mare. Alma o simțea ca pe o povară grea pe umerii ei – o povară invizibilă, dar ciudat de concretă, de a crea din adunătura pestriță de la Birkenau o orchestră comparabilă cu cea a Filarmonicii din Viena. Ofițerii SS nu erau generoși fără motiv. În schimbul fie­cărui nou privilegiu, așteptau o partitură mai complexă. În schimbul fiecărei rații suplimentare sau obiect, așteptau să li se închine un adevărat concert. Dacă ar fi fost vorba doar de Alma, de care depindea totul, nu s-ar fi plâns. Ea se obișnuise de la o vârstă fragedă să cânte fără oprire și la cel mai înalt nivel; avea disciplina acestui stil de viață și i se părea ușor. Chiar și acum, stătea până târziu în camera ei, mult după ora stingerii – încă un privilegiu pentru Frau Alma, acela de a ține lumina aprinsă pe timp de noapte – și lucra la partiturile pentru a doua zi.

Erau patruzeci de fete și, pentru majoritatea dintre ele, viața abia începuse. Nu înțelegeau mare lucru din ea; plângeau noaptea, îi băteau sfioase la ușă și-o anunțau din senin că le e dor de mamele lor, apoi plângeau și mai tare când le lua în brațe, le mângâia pe cap și le spunea că totul va fi bine, că va veni ziua elibe­rării și că, imediat după aceea, vor pleca într-un Turneu al Victoriei în întreaga Europă.

Erau patruzeci de fete, care oboseau repede după zece sau douăsprezece ore de repetiții, iar a doua zi nu mai puteau îndoi degetele. Erau fete mereu flămânde, deși primeau rații mult mai bune decât deținutele obiș­nuite. Erau fete care o priveau cu reproș nerostit de câte ori le cerea perfecțiune și care refuzau să priceapă că dirijoarea le chinuia spre binele lor; că, în cazul în care ea pățea ceva, ele puteau să se apere singure și să supra­viețuiască până când vor fi eliberate.

Toate aceste lucruri îi îngreunau Almei munca.

– Ești foarte severă cu ele, observă Miklós, trăgân­du-și jacheta scurtă peste puloverul pe pieptul căruia se vedeau două găuri cu margini de un cafeniu-roșiatic.

Nu părea deranjat de petele de sânge, nici de faptul că hainele proveneau de pe cadavrul cuiva; să ai un pulover era așa mare noroc, încât nimeni nu se plângea de calitatea lui.

Își încheiase prima lecție. Era vremea să se întoarcă la noua lui orchestră și la îndatoririle de seară – primirea echipelor externe cu un marș vesel. Alma bănuia că, neputând duce pianul la poartă, Miklós era printre cărăușii permanenți în orchestra lui Laks.

– N-am încotro. Trebuie să cânte perfect, ca să nu fie trimise la gazare, răspunse Alma, pe un ton mai tăios decât și-ar fi dorit.

Miklós rânji și își trase șapca vărgată pe capul ras.

– N-am zis că e un lucru rău.

– Da, mă rog…, mormăi ea și își drese glasul, cuprinsă brusc de un sentiment de stânjeneală. Vin cu tine să te conduc.

– Nu-i nevoie. E foarte frig…

– Nu-ți face griji.

Afară ningea. Reflectoarele își plimbau leneș razele peste complexul încă pustiu, străpungând întunericul și risipind umbrele strâmbe cu rotocoalele lor de lumină galbenă. Aerul era umed și cețos și din gură le ieșeau norișori de aburi. Miklós își scoase numaidecât jacheta și-o puse pe umeri Almei. Violonista se uită la el, ușor rușinată, și simți că îi ard obrajii.

– Te-am auzit în concert la Viena, zise el deodată.

– La Filarmonică?

– De două ori la Filarmonică. Ai cântat muzică de cameră împreună cu tatăl tău. Și de alte câteva ori la Prater.

– Cu orchestra mea feminină? exclamă Alma, un zâmbetul pe buze.

Își iubea prima orchestră. Ca și pe cea de la Birkenau, o încropise în grabă și o transformase peste noapte într-o adevărată senzație. Odată ieșită din umbra celebrului ei tată, Alma își desfăcuse aripile și devenise ea însăși o forță, un nume pe care oameni îl rosteau cu