admirație și respect. Se alesese praful de căsnicia ei, dar pentru Alma fusese mai degrabă o ușurare. În timpul căsătoriei, cariera lui Váša era pe primul loc; a Almei era privită cu indiferență, sau, mai rău, cu dispreț. Dar, odată cu Die Wiener Walzermädeln, situația se schimbase – acum, chipul Almei apărea pe toate afișele și în toate revistele, mândră de succesul ei, și pe bună dreptate. Iar dacă unii bărbați nu suportau concurența, era treaba lor. Ea își dorise un partener, nu doar un soț. Un partener care să împartă cu ea atât reușitele, cât și greutățile. Nu-l găsise, dar încă spera că există.

– Exact. De câte ori treceam pe acolo, nu ratam nici un concert. Dar uneori erai plecată în turnee. Și atunci nu te vedeam.

Urmă un moment de liniște. Alma se temea ca Miklós să nu spună vreo dulcegărie: Erau atâtea fete pe scenă, dar eu vedeam doar chipul tău. Erai atât de frumoasă… Asta îi declara iubitul ei, Heinrich. Asta îl atrăsese pe fostul ei soț, Váša – un chip frumos și un nume de fa­milie celebru. Uneori, fratele ei spunea în glumă că Váša s-a însurat cu tatăl lor, nu cu Alma. Din politețe, Alma râdea, dar, în sinea ei, bănuia că Alfred are dreptate.

Tresări în clipa în care Miklós își continuă ideea într-un mod cu totul neașteptat:

– Când te-am auzit prima oară, a vibrat ceva în mine. Zece violoniști pot cânta aceeași piesă, dar cel mai mult contează maniera în care o interpretează. Înțelegi ce spun?

Schiță o grimasă, ca și când i-ar fi fost rușine că nu-și poate formula ideile mai explicit. Apoi își masă gâtul, plecă privirea și chicoti încurcat.

– Probabil mă consideri un mare nătărău. Sper că nu te-am jignit cu mărturisirile mele. Te asigur că nu asta a fost intenția…

– Nu, deloc. Continuă, te rog.

Spune-mi tot ce-ai auzit în muzica mea.

– Erai foarte reținută cu instrumentul, foarte sobră. Cu toate astea, se simțea atâta pasiune ascunsă sub acea sobrietate, încât nu reușeam să înțeleg cum e posibil să cânți așa. Stăteam la masa mea, mă uitam în jur și mă gândeam: „Oamenii ăștia aud doar muzica“, dar eu auzeam ce încercai să ascunzi de mulțime; m-au trecut fiori când am simțit forța aceea, talentul uriaș pe care-l mascai cu grijă sub tehnica desăvârșită.

Se frecă pe braț, ca și când ar fi simțit și acum fiorii, și se uită la ea cu ochi strălucitori.

– Nu știu dacă înțelegi…

– Înțeleg, spuse repede Alma, simțind cum îi încol­țește un zâmbet pe buze.

Îl înțelegea mai bine decât își imagina el. Și pe ea o trecuseră aceeași fiori când îl ascultase cântând la pian.

– După ce ți-am auzit vioara, m-am întrebat cum ar fi să te cunosc ca om, ca tovarăș de breaslă. Speram să te întâlnesc într-o zi, doar ca să discutăm cu orele despre muzică, viață și artă. S-ar cuveni să mulțumesc SS-ului că mi-a îndeplinit visul.

Gluma alungă gravitatea momentului, spre marea ușurare a Almei. Era greu să-l audă spunând acele lucruri și să nu se lase copleșită de ele. Un talent. Un om. Un tovarăș de breaslă. Slavă Domnului, nimic despre chipul ei frumos sau despre rochia ei frumoasă. Ce cruntă dezamăgire ar fi trăit dacă pianistul s-ar fi dovedit a fi la fel de superficial ca ceilalți. Alma expiră prelung, deși nici nu-și dăduse seama că își ținea respirația.

– Puteai să mă abordezi după un concert, zise ea.

– Mi-a trecut prin minte, recunoscu Miklós. După care m-am gândit că poate instinctul meu corect – vezi tu, pari o femeie care nu duce lipsă de atenția băr­baților, ba mai mult, care s-ar simți ofensată de un gest atât de grosolan. Cel mai probabil, mi-ai fi zis să dispar cu complimentele mele și cu asta încheiam discuția.

Alma se forță să râdă, cu toate că i se strânse inima la auzul acelor cuvinte.

– Cu siguranță asta aș fi zis.

– Da?

– Da.

– Vezi? Nu m-a înșelat intuiția, spuse el, încercând zadarnic să-și ascundă rânjetul.

– Ești dezamăgit?

– Aș fi fost, dacă spuneai nu adineauri.

Alma se uita la el. Avea ochii de culoarea oțelului, și totuși, îi păreau cei mai calzi ochi pe care-i văzuse vreodată.

– Eu n-am fost niciodată în Ungaria, schimbă ea subiectul.

Primul devenea mult prea intim și nu voia asta. Nu aici, cel puțin.

– Și nu te-am auzit niciodată cântând. Regret enorm. Simt că am pierdut foarte mult.

– Avem noroc că suntem amândoi aici și ne putem cânta unul altuia în fiecare zi.

Undeva, în depărtare, lătra câinele. Pe cerul indigo ardeau flăcările portocalii ale crematoriilor. La lumina lor, Alma întinse mâna, cu palma în sus. Câțiva fulgi se topiră imediat. Alții, nu. Alma își șterse mâna pe jachetă, apoi își aduse aminte că nu e a ei și se uită abătută la Miklós.

Bărbatul zâmbi amar și clătină din cap. Nu-ți cere scuze. Înțeleg totul.

– Ar trebui să pleci. Se lasă frigul și nu-i bine să întârzii la marș. Și noi ne pregătim de plecare, spuse Alma și-i întinse jacheta. Sper că nu te-ai supărat pe mine.

– De ce să mă supăr?

Alma ridică din umeri.

– Să ceri unui mare pianist ca tine să-mi pregătească fetele e ca și cum ai pune un profesor universitar să predea alfabetul la grădiniță.

– Glumești. Datorită ție, m-au transferat. Datorită ție, fac parte dintr-o orchestră. În sfârșit, am ocazia să fac ce-mi place mai mult. Pot să cânt la pian toată ziua și tu crezi că sunt supărat pe tine?

– Ești bine tratat acolo?

– Da, regește.

– Vorbesc serios.

– Și eu. La cererea mea, m-au plasat în Lagărul de Fa­milie.

– Serios? Ce minunat!

– Este, într-adevăr. Am reîntâlnit numeroși cunos­cuți – muzicieni, jurnaliști, directori… Seratele noastre culturale sunt cele mai grozave din tot lagărul.