– S-ar putea să cunosc și eu câteva persoane de acolo. Poate te interesezi tu pentru mine. Știi pe cineva cu numele Röders? Sunt prietenii mei olandezi. E posibil ca și James H. Simon să fie acolo.

– O să întreb chiar astă-seară. Scotocesc toată baraca la nevoie și le dau eu de urmă, dacă sunt acolo.

– Spune-le doar că Alma Rosé e aici. Câteva persoane pe care nu le-am menționat s-ar putea să știe…

– Ai legături cu fosta Cehoslovacie?

– Fostul meu soț era ceh, spuse ea, ferindu-și pri­virea.

Urmă un moment de tăcere, timp în care Miklós încercă să descifreze ceva pe chipul ei.

– Îmi pare rău… A murit?

În cele din urmă, Alma întoarse capul spre el și zâmbi. Nu se citea prea multă bucurie în zâmbetul ei.

– Nu. Am murit eu pentru el. Eu eram evreică, iar el avea o carieră promițătoare.

Miklós nu spuse nimic, dar expresia de pe chipul lui era grăitoare.

– La fel s-a întâmplat și cu Heinrich, după el, continuă Alma să enumere.

Dintr-un motiv de neînțeles, îi era mult mai ușor să vorbească despre toate astea cu un bărbat pe care abia îl cunoscuse.

– Apoi cu Leonard, logodnicul meu olandez… Relația noastră s-a oprit în acest punct. El avea o carieră, iar eu eram în continuare evreică. Apoi m-a luat de nevastă un bărbat homosexual, în speranța că astfel mă va salva de la deportare. Curioasă e viața asta, nu-i așa? Naziștii îi numesc perverși și-i închid în lagăre, dar acești așa-ziși perverși se dovedesc a fi oameni mult mai buni decât arienii „respectabili“.

– Poate n-ar strica să ieși și cu bărbați evrei.

Replica lui nonșalantă o luă prin surprindere. Îl privi uimită și izbucni într-un hohot de râs amar.

– Unde? Aici?

– E locul ideal. Toate elitele evreiești din Europa s-au adunat aici, sau n-ai observat? zise el și făcu semn în jur, în vreme ce coșurile crematoriului se înălțau în spa­tele lui. Sfatul meu e să te grăbești până nu ne gazează pe toți.

Deodată, Alma simți că i se tăie răsuflarea O năpădi frica, frica irațională și nestăpânită că, într-o bună zi, și el va intra în crematoriu, iar lumea va pierde un om și un talent extraordinar.

– E bine să faci haz de moarte.

Parcă ghicindu-i deznădejdea, Miklós renunță la aerul de veselie silită.

– Noi, mai mult ca oricine, ne-am câștigat acest drept.

Apoi îi luă mâna și i-o sărută, de parcă și-ar fi luat la revedere la finalul unei gale, făcu o plecăciune elegantă și porni în direcția coloanelor de foc.

Alma rămase încremenită, cu ochii la el, o siluetă singuratică printre umbrele argintii, și se simți cuprinsă brusc de un dor infinit. Îi venise o idee nebună, că totul era predestinat, că întâlnirea aceasta fusese scrisă de o mână invizibilă și omnipotentă, cu mult înainte de nașterea ei, cu mult înainte de nașterea lui; că fuseseră aduși aici amândoi cu un scop anume. Trecutul încetase să mai existe – trecutul în care nu se regăsea el –, iar gândul acesta o îngrozea și o tulbura până-n măduva oaselor, făcând-o să tremure, nu de frig, ci de emoția acestei revelații nebănuite.

18

Noiembrie 1943

La sfârșit de noiembrie, zilele deveneau tot mai scurte. Soarele nepăsător strălucea doar câteva ore peste capetele plecate ale deținutelor, asta în cazul fericit în care binevoia să apară. După masa de prânz, când fetele dormeau, Alma se uita pe fereastra micuță la siluetele fantomatice ale prizonierelor. Desculțe, se târau spre barăcile lor, cu saboții de lemn în mâini – încălțăminte absolut inutilă pe timp de iarnă, din cauza cărora mai mult alunecau și ieșeau din formație. Deși, oficial, noua administrație interzisese bătăile, gardienii se dezvățau greu de vechile năravuri.

Înainte, Alma stătea afară și fuma, cu privirea pierdută în zare, dar, pentru că o prinsese doctorul Mengele că își neglijează cu nerușinare siesta, acum era nevoită să stea în camera ei. Spre deosebire de fete, ea nu reușea să doarmă, dar, ca să-l împace pe doctor, se prefăcea că se odihnește.

Mengele, însă, nu se lăsa păcălit.

– Ai mai slăbit, constată el, în stilul lui impasibil, după ce Alma termină de cântat Träumerei de Schu­mann, la noul pian al Blocului Muzical.

– Vreau să mă fac model la Paris după ce se încheie războiul, răspunse Alma, cu prefăcută seriozitate.

Descoperise între timp că asta era exact ce dorea cel mai temut doctor SS – de la ea, cel puțin: umor negru, pe un ton sec, presărat cu un strop de insolență, pentru mai multă savoare. Aprecia acest gen de umor deoarece el însuși avea o înclinație spre așa ceva.

– Ai toate șansele.

Doctorul Mengele se ridică în picioare și-și luă chipiul de pe scaun. Ca de obicei, avea o ținută impecabilă, părul aranjat cu grijă, și era la fel de chipeș pe cât era de crud – un produs desăvârșit al Partidului.

– Creatorii parizieni vor avea nevoie de modele noi, după ce s-a ales scrumul de celelalte, zise el, apoi arătă spre instrument. E foarte bun pianul.

– Era de așteptat. A fost al comandantului Höss.

Mengele pufni în râs.

– Cum se schimbă lucrurile aici! Între noi fie vorba, e foarte bine că scăpăm de gunoaie. Era cea mai insuportabilă și mai îngâmfată hienă pe care-o puteai avea ca superior.

Lucrurile se schimbară, într-adevăr, dar nu prea.

Obersturmführer Hössler venea o dată la două zile, cu alsacianul lui care-i gâfâia la picioare, în vreme ce Alma îi cânta solouri la vioară. Îi aducea mereu câte ceva – dulciuri șterpelite de la cantina SS-ului și chiar oase pentru câine, învelite într-un șervet, ca să-l poată hrăni Alma. Începuse să le aducă după ce Alma i-a povestit că a avut și ea un alsacian numit Arno, pe care-l plimba prin Prater – celebrul parc vienez – în decapotabila ei