albă, iar oamenii o recunoșteau imediat, după mașina albă și câinele negru de pe scaunul pasagerului. La puțin timp după aceea, lupul lui Hössler plecă de la picioarele stăpânului său și se așeză lângă Alma. Șeful de lagăr nu se supără.

Într-o după-amiază, își făcu apariția Mandl, puse un teanc de vederi pe masa la care lucrau copistele și anunță că, potrivit noii directive a comandantului Liebehenschel, toate arienele din orchestră puteau primi pachete de acasă.

– Și evreicele? întrebă Alma, uitându-se la Lager­führe­rina de la Birkenau.

Mandl îi aruncă o privire șocată, de parcă ar fi spus o mare prostie. Abia după aceea îi înțelese Alma reacția: rudele evreilor fuseseră gazate încă de la sosire, iar cele care mai trăiau se ascundeau cine știe pe unde.

– Deținutele evreice vor primi ajutoare de la Crucea Roșie, astfel ca atunci când vin elvețienii în inspecție să nu poată spune că nu vă tratăm bine, preciză Mandl înainte să plece.

Cum era de așteptat, bunăvoința SS-ului servea pro­priilor interese. Era doar o fațadă pe care s-o arate lumii prin rapoartele inspectoratului Crucii Roșii – dar, indiferent de motiv, Alma era recunoscătoare pentru rațiile suplimentare. Pachetele Crucii Roșii conțineau fursecuri, cârnați afumați, pâine și chiar sardine în ulei. Alma distribuia produsele frățește între fete, iar pe ale ei le împărțea cu Miklós. Mâncau sardinele aurii direct din conservă, apucând de coadă peștii subțiri și lucioși și înghițindu-i întregi, cu ochii închiși de plăcere. Gustul divin și de mult uitat, intens și aproape indecent după dieta frugală de la Auschwitz, le făcea papilele gustative să explodeze de încântare.

– Un adevărat regal, zise Miklós, după ce adunară tot uleiul din conservă cu pâine. Te duce cu gândul la Ritz, nu-i așa? Lipsește doar frapiera argintie cu șampanie.

– Cum poți să spui că lipsește frapiera? îl admonestă glumeț Alma și lovi cu piciorul găleata de aluminiu de lângă masă. Ești în Blocul Muzical aici, un veritabil local de lux. Ai până și apă potabilă în ea, de la care n-o să faci dizenterie. Ceea ce înseamnă că facem parte dintre elitele lagărului.

– Aveți mare dreptate. Îmi cer iertare, contesă, zise Miklós, intrându-și în rol, și duse umil mâna la inimă. Vă rog să nu mi-o luați în nume de rău. Ar tre­bui să dau dovadă de mai multă recunoștință. SS-ul mi-a oferit șansa de a călători peste hotare, mi-a pus la dispoziție locuință gratis, iar eu tânjesc după plăcerile de altădată. Dar n-am ce face. Din păcate, asta mi-e firea lacomă, de evreu capitalist, care zădărnicește eforturile de reeducare ale SS-ului, adăugă sarcastic.

– Parcă eram socialiști abjecți care doresc să înfăptuiască Revoluția bolșevică? îl contrazise Alma.

– Ba nu. Suntem o organizație sionistă atotputernică, ce conduce pe ascuns lumea de pe Wall Street și adună bogății jefuite de la poporul german cinstit. Ministrul Propagandei, Goebbels, a ținut de curând un discurs în acest sens. Prin războiul acesta, Germania încearcă să salveze lumea din ghearele noastre.

– Curioasă treabă. În discursul anterior declara că luptă împotriva Cominternului și a evreilor marxiști care au inventat noțiunea de comunism. Spunea că noi, evreii abjecți, vrem să luăm banii arienilor cinstiți și să-i împărțim maselor.

– Asta era înainte să intre Statele Unite în război.

– Ai dreptate. Greșeala mea.

Miklós se chinuia să rămână serios, dar nu se putu stăpâni și izbucni în râs. Avea un râset frumos și puternic, deși ușor cinic, și aproape scandalos de nonșalant într-un loc ca Birkenau, dar, în sinea ei, Alma se bucura să-l audă. În lumina aurie a veiozei, ochii cenușii ai pianistului sticleau precum cioburile de sticlă, limpezi și pătrunzători.

– De când ești aici? îl întrebă Alma.

– De prea mult timp, răspuns Miklós, gânditor. Uneori, am impresia că a trecut o viață, alteori, că abia ieri am venit.

– Unii deținuți țin socoteala zilelor.

– Triunghiurile Verzi, pentru că ei au șansa să scape de-aici.

– Nu crezi că o să mai scapi vreodată?

– Ba da, într-un fel sau altul.

Expresia poznașă de pe chipul lui, când făcu semn din cap spre crematoriu, îi întoarse Almei stomacul pe dos. Observându-i grimasa, Miklós schimbă rușinat tonul – și subiectul.

– Am primit o slujbă nouă. Voiam să-ți povestesc, dar m-ai sedus cu sardinele tale și după aia mi-am pierdut de tot capul. Nu-ți face griji; o să-ți pregătesc în continuare fetele. O să lucrez în trei schimburi, din ce-am înțeles.

Alma zâmbi, bucuroasă că trecuseră la alt subiect.

– Sper că e un serviciu bun.

– Unul dintre cele mai plăcute din lagăr, spuse el. O să lucrez la bucătăria SS-ului.

Alma se uita la el, vizibil mirată.

– Cum ai reușit? Credeam că doar Triunghiurile Verzi, doar nemții, au voie acolo.

– Așa e, zise Miklós, încuviințând din cap. M-a abor­dat însuși Kapoul lor când m-a văzut trecând pe la punctul de control, cu ausweis-ul meu. Un tip tare ciudat, între noi fie vorba. Și el e Verde neamț. O namilă de om, cu niște mâini atât de mari încât mi-ar putea strivi capul între ele. M-am speriat de moarte când s-a năpustit ca un uliu la mine. M-a interogat un sfert de oră, mai ceva ca Gestapoul – despre poziția mea, despre biletul de voie și motivul pentru care l-am primit, detalii despre activitățile pe care le desfășor, ce preferințe politice am, și câte și mai câte. După ce i-am povestit cum am fost arestat, a devenit foarte prietenos și mi-a zis că sunt bine-venit în serviciul lor și că rezolvă el cu SS-ul.

– Ce are așa deosebit arestarea ta, de i-ai trezit in­teresul?

– Sincer să fiu, nimic. E posibil să fie vorba de împrejurările în care a avut loc…, zise el și căzu pe gânduri câteva clipe, apoi reluă: M-au arestat în 1942, în Praga.

– Ce treaba aveai în Praga?

– Cântam la pian, răspunse foarte serios.

Alma își dădu seama că zâmbește din nou.