class="_TEXT-BAZA-BUZZ-NOU">– În 1939, nu aveam naziști în Budapesta, dar aveam Partidul Crucilor cu Săgeți, care nu era mai grozav. Aceleași idei, alte cuvinte. După ce-au adoptat A Doua Lege Evreiască, așa cum o numeau, am fost concediat de la Filarmonică, din cauza statutului meu rasial. La Viena nu puteam merge – naziștii se plimbau deja prin Prater de parcă erau la ei acasă. Un amic, diplomat în Praga, m-a invitat să lucrez la radioul local. Praga era deja capitala așa-zisului Protectorat german, dar protectorul Reichului de atunci, von Neurath, era prieten bun cu amicul care mă proteja. O vreme m-au lăsat în pace. La radio nu-mi recunoșteau meritul pentru muzica mea, dar nu mă deranja câtă vreme puteam să cânt, spuse el, cu o expresie pierdută, în ochii cenușii. M-au arestat imediat după ce al doilea protector al Reichului, Heydrich, a fost împușcat în mașina lui. Sau a fost aruncat în aer – nu mai țin minte ce s-a întâmplat. Ce țin minte e că SS-ul a blocat tot orașul și a doua zi m-am trezit cu Gestapoul la ușă.

– De ce tocmai tu?

– Pentru că sunt evreu și eram țapul ispășitor perfect.

Nu avea cum să-l contrazică. Se potrivea perfect cu logica Gestapoului. Fără să vrea, Alma se trezi că-i scapă un chicotit.

– M-au dus la subsolul unei clădiri și mi-au cerut numele complicilor mei, zise el, cu un licăr de tristețe în ochi. Pentru că erau convinși că eu am pus la cale toată povestea, n-am vrut să-i dezamăgesc și le-am înși­rat toate numele care mi-au venit în minte – Berlioz, Sieczyński, Schumann, Benatzki. L-am adăugat și pe Mendelsohn, ca să fie treaba oablă. Au plecat cu lista, dar s-au întors repede. Vreunul dintre superiorii lor o fi știut ceva despre muzică și le-a explicat că mi-am bătut joc de ei, adăugă, cu o strâmbătură teatrală. Îți imaginezi probabil că Gestapoul nu suportă să-i facă evreii de râs în fața superiorilor lor. Ăla a fost momentul când nasul meu a făcut cunoștință cu pumnii lor. M-au mai ținut în arest cam o săptămână, timp în care m-au vizitat periodic, ca să-mi mai tragă câte un pumn în coaste. După care i-au prins pe adevărații făptași, iar pe mine m-au trimis aici, pentru că eram evreu și slobod de gură.

În lipsa flăcărilor portocalii ale crematoriului, chipul i se profila palid și demn în lumina slabă. Deodată, pe Alma o cuprinse dorința de a-i atinge obrazul, doar ca să se asigure că e, într-adevăr, lângă ea.

– Ești foarte curajos, murmură ea cu toată since­ritatea.

Miklós clătină din cap, ascunzându-și din nou zâmbetul.

– Nu sunt. Curajoși au fost patrioții aceia cehi. Eu eram doar un evreu neînsemnat, prea prăpădit ca să irosească un glonț pe el.

Urmă un scurt moment de tăcere, apoi reluă brusc:

– Din fericire, se știe că soarta acordă a doua șansă și până și un evreu neînsemnat se poate dovedi util. Așa mi-a zis Kapoul de la serviciul de bucătărie al SS-ului. Și vreau să cred că are dreptate.

Kapoul de la bucătărie nu-i inspira deloc încre­dere Almei. Era ceva necurat, ascuns, în modul în care îl abordase pe Miklós. Verzii, Roșiii și cei din Sonder­kom­mando erau mereu puși pe rele, în comparație cu marea masă a populației lagărului, speriată și, prin urmare, docilă. Ei atârnau de cele mai multe ori în ștreang. Spre deosebire de deținuții obișnuiți, cărora le stătea gândul doar la codrul de pâine salvator și la supraviețuire, aceste categorii privilegiate complotau împotriva SS-ului cu o hotărâre de neclintit. Erau sătui și aveau încă forță, deci își puteau găsi și alte îndeletniciri. Bineînțeles că erau prinși și executați, dar era un sacrificiu acceptabil din punctul lor de vedere. Se găseau tot timpul doritori care să ia locul eroilor morți, iar Alma bănuia că printre aceștia se număra și Kapoul de la bucătărie – misterioasa Rezistență din lagăr, torturată, schilodită, spânzurată și împușcată, și totuși inexplicabil de nemuritoare. Kapoul de la bucătărie nu-i inspira deloc încredere, dar îl respecta.

– Să bem în cinstea noului tău serviciu!

Alma vârî cana de aluminiu în găleata cu apă și i-o întinse.

Miklós n-o luă, ci doar îi făcu semn să aștepte puțin.

– Am eu ceva mai bun, zise el, cu o privire conspi­rativă.

Băgă mâna în buzunarul de la pieptul jachetei civile și scoase o ceașcă de porțelan, cu o emblemă pe care Alma o recunoscu de îndată.

– Limoges! exclamă ea, uluită. De unde o ai?

După ce puse ceașca deoparte, pianistul ridică din nou degetul arătător. Sub privirile șocate ale Almei, scoase și o farfurioară asortată.

– Ți le dau în schimbul cănii de aluminiu.

– Nu pot să accept… Cred că ai dat o mulțime de rații pe ele, se împotrivi Alma, dar nu era chip să se înțeleagă cu Miklós.

– Îmi faci un bine, sincer vorbesc. Sunt alergic la por­țelan.

Alma se uită la el și nu putu să nu se întrebe cum de supraviețuise atâta vreme fără glumele lui.

– De unde o ai? mai întrebă o dată, învârtind ceașca pe toate părțile.

– Nu contează, răspunse el, apoi luă ceașca și o um­plu cu apă. Poftiți, contesă. Acum aveți garnitura potrivită pentru cafeaua de dimineață. Prost.

– Prost, domnule conte. Să bem în cinstea celei de-a doua șanse.

– Și în speranța că vom ieși de-aici pe picioarele noastre.

O perioadă, crematoriile rămaseră suspect de inactive. De la administrație, Zippy veni cu vestea că noul comandant s-ar opune ordinelor de exterminare primite de la Berlin. După care, într-o dimineață, Alma se trezi în mirosul bine cunoscut și văzu flăcările portocalii reflectate în geam.

În seara aceea, comandantul Liebehenschel intră în baracă, se așeză ca de obicei în fundul sălii, cu o privire mohorâtă în ochii lui de căprior, și ceru să asculte un marș funerar.

Miklós îi cântă o partitură tulburătoare, care te făcea să urli de deznădejde.