La final, Liebehenschel rămase câteva minute pe scaun, apoi se ridică ușor nesigur, îi mulțumi cu glas blând și ieși, ștergându-și discret ochii cu mâneca tunicii.

Lucrurile se schimbaseră în lagăr, dar nu prea. Până și timpul părea să se fi oprit în loc.

19

– Tifos.

Alma se uita la Mengele de parcă nu ar fi priceput ce spune.

– Da. Un caz tipic. Nu mai e nimic de făcut, repetă el și-i făcu semn Violettei să coboare din pat. O să stați la Saună o perioadă, cât vi se dezinfectează baraca.

Înainte ca Mengele să mai apuce să facă un pas înainte, Alma se puse între el și cea mai tânără dintre protejatele ei – Violette-din-Paris, mare admiratoare a lui Vivaldi.

– Unde o duceți?

– Unde crezi? spuse Mengele, cu un aer batjocoritor.

– Nu permit! strigă Alma, înainte să-și dea seama ce spune.

Stătea, cu pumnii strânși, în fața celui mai temut om din lagăr. Tremura din tot corpul, dar refuza să se dea la o parte. Îi reveni în mintea imaginea băiatului geamăn din cabinetul doctorului Ránki; probabil că și ea îi părea la fel de inofensivă și amuzantă lui Mengele, cu împotrivirea ei ridicolă. Dar dorința de a proteja era atât de puternică, încât îi înăbușise instinctul de supraviețuire.

– E o membră importantă a orchestrei mele și nu permit așa ceva!

Doctorul Mengele o privea ușor agasat, dar totuși impresionat.

– O duc la infirmerie, zise el, în cele din urmă. Nu la camera de gazare. Acum fuga la Saună. Vreau să verific dacă mai sunt și alte cazuri, înainte s-o duc la Revier19.

Alma îl fixa cu o privire neîncrezătoare.

– E o violonistă minunată. Ați auzit-o cântând. O să-mi fie greu s-o înlocuiesc.

– În acest caz, dă-te la o parte, ca s-o pot duce cât mai repede la infirmerie și să-i dăm toate îngrijirile medicale care se impun.

O injecție cu fenol în inimă? Alma nu se clinti din loc.

– O să se ocupe de ea doctorița Švalbová. Ce mai așteptați? spuse el și lovi nerăbdător cu cravașa în ciz­mă. Toată lumea afară! Vreți să vă molipsiți și voi?

Cu inima îndoită, Alma le făcu semn fetelor s-o urmeze afară.

În formația obișnuită, aliniate câte cinci, porniră spre Saună, într-o tăcere apăsătoare. Neplăcerile lor erau departe de a se sfârși. Imediat ce intrară pe ușa anticamerei cu pereți plini de cârlige, doctorul Mengele le făcu semn femeilor să meargă la băncuțele de sub cârlige.

– Dezbrăcarea! Repede.

Un murmur neliniștit se înălță din rândul lor. Cu toate că veteranele lagărului știau că se află într-o saună adevărată, și nu în camera de gazare, pe fețele lor se citea frica. Ordinul acela – dezbrăcarea! –, mai ales când era venit de la cel numit pe bună dreptate Îngerul Morții, însemna un singur lucru – selecție.

Însuflețite parcă de un instinct animalic comun, toate capetele se întoarseră către Alma – implorând, cerșind protecție. Alma își păstră calmul, nu doar de dragul fetelor ei – frica era la fel de molipsitoare ca alte boli fatale –, ci pentru că își dădea seama că Mengele o urmărește îndeaproape și rânjește cu ochii mijiți. În ei se citea curiozitatea pură, un pariu cu el însuși privind reacția Almei. Îi plăceau nespus aceste jocuri psihologice, după cum Alma știa prea bine.

Știa, de asemenea, că reacțiile lui sunt dintre cele mai imprevizibile. Uneori, asculta rugămințile doctorilor deținuți și le permitea să trateze chiar și cele mai disperate cazuri; alteori, era de neclintit, în ciuda asigurărilor, venite din partea doctorilor, cum că pacienții își vor putea relua activitatea în câteva zile, și trimitea un salon întreg la gazare.

– E absolut necesar, Herr Doktor?

Mengele avea o figură plictisită.

– Păduchii transmit tifosul, începu el să explice el, pe un ton savant. Dacă vreuna dintre voi a luat boala, sunt șanse mari ca păduchii s-o fi purtat în toate hai­nele voastre. Trebuie dezinfectate. La fel și clădirea. Și instrumentele. Și voi. Dar, înainte de toate, vreau să verific dacă s-a mai molipsit și altcineva. Știu din experiență că deținuții sunt foarte șireți când vine vorba să ascundă astfel de lucruri. Din cauza șiretlicurilor voastre, ne trezim cu epidemii în tot lagărul.

Șiretlicuri? Nimeni n-ar apela la șiretlicuri dacă anu­miți medici SS nu i-ar trimite la gazare pe toți cei infectați.

– Aveți dreptate, ca întotdeauna, Herr Doktor.

Fără să mai scoată o vorbă, Alma se apucă să-și descheie jacheta, enervată că îi cam tremurau degetele – nu de teamă, ci de indignare.

Fetele îi urmară exemplul, îmbărbătate de atitudinea ei calmă. Nu era deloc ușor pentru Alma să-și mențină aerul imperturbabil, când, de fapt, în sinea ei, clocotea.

Într-un ultim efort de a-și păstra o fărâmă de demnitate, deși nu avea speranțe să primească un răspuns afirmativ, Alma întrebă dacă pot rămâne cu lenjeria pe ele.

– Totul trebuie dezinfectat, răspunse Mengele, glacial.

– Înțeleg asta, Herr Doktor. O să ne dezbrăcăm complet după aceea.

– După ce?

Era imposibil să-și dea seama dacă vorbea serios sau dacă nu era cumva tot unul dintre jocurile lui psihologice.

După ce pleci. Alma nu zise nimic, dar privirea ei spunea totul.

– Le-ați putea vedea erupțiile pe piept și stomac, chiar dacă au lenjeria pe ele, spuse ea, după câteva momente de tăcere.

– Sunt doctor. Nu mă interesează sânii și zonele voastre intime.

– Un motiv în plus să le ținem acoperite.

Mengele începu să chicotească.

– De când ți-ai făcut obiceiul să te contrazici cu mine, Frau Alma?

Văzând că nu primește răspuns, doctorul clătină resemnat din cap și se apucă să treacă printre fete, verificându-le pielea de pe piept și cerându-le doar să coboare betelia chiloților atunci când observa o ecze­mă suspectă.

Alte trei fete, printre care și Flora, pianista orchestrei, fură separate de celelalte. Stăteau lipite una de alta