– Merg și ele la infirmerie? întrebă Alma, vizibil îngrijorată.

– Da, da, la infirmerie.

Alma nu dădea nici o ceapă degerată pe promisiunile lui.

– O să le pot vizita? întrebă ea, mergând cu tot grupul spre ușă.

– În nici un caz.

– Cum rămâne cu programul nostru? Marțea și joia cântăm la infirmerie.

– Nu cât e epidemie.

– Putem cânta afară! zise Alma, cât pe ce să-l apuce de mânecă. Instalăm instrumentele afară și le cântăm bolnavelor. Muzica joacă un rol important în vindecare.

– Din ce-am înțeles, temperatura scăzută vă poate strica instrumentele. Nu de-asta ați cerut să vi se aducă o sobă? spuse doctorul, ridicând amuzat dintr-o sprânceană.

Alma îi răspunse cu o privire ușor mustrătoare.

Dintr-un motiv doar de el știut, Mengele flutură indiferent din mănușă înainte să iasă.

– Treaba dumitale, dacă ții morțiș. Cântați marțea și joia, dar numai afară și doar pentru o jumătate de oră. Dacă o prind pe vreuna dintre voi înăuntru, nu mai avem ce discuta.

– N-o să ne prindeți, Herr Doktor, strigă Alma după el. Vă mulțumesc.

Îl privi cum se îndepărtează, îmbrăcat cu paltonul lui gri, călduros, înaintea celor trei fete care se târau după el, desculțe și aproape dezbrăcate în bătaia vântului tăios și a rafalelor de zăpadă, și simți că o podidesc lacrimile, răscolită de un amestec inexplicabil de recunoștință și ură profundă, care aproape că o lăsa fără suflare. Lagărul avea efecte ciudate asupra psihicului uman. După abuzurile constante la care le supuneau gardienii, gestul infim de a permite deținutelor să rămână parțial îmbrăcate, ceva mai bine hrănite, oarecum ferite de moarte și doar ușor bătute părea ceva de-a dreptul impresionant. Toate trăirile lor erau reduse la instinctele unui câine și lingeau bucuroase mâna care le arunca din când în când câte un os metaforic, temându-se în același timp de cizma care le putea lovi în stomac.

După ce-și recăpătă calmul, Alma se întoarse către orchestra din care lipseau câteva membre esențiale și zâmbi încurajator. Două deținute, ținând în mâini niște bidoane pline cu un dezinfectant cu miros înțepător, le așteptau deja la ușa Saunei.

– Doamnelor, știți ce aveți de făcut, le zise Alma, pe un ton voios, protejatelor ei speriate. Țineți ochii închiși și frecați-vă bine pe cap, până simțiți că vă arde pielea. Nu vreau ca vreuna dintre voi să mai ajungă la infirmerie, așa că mai bine îndurați acum decât mai târziu. Dezbrăcați-vă și intrați. Repede, ca să nu răciți.

Singură, Sofia zăbovi câteva clipe. Așteptă să intre toate fetele, apoi se duse la Alma și-i șopti la ureche:

– Ești sigură că le duce la infirmerie?

– Nu știu, recunoscu Alma, cu sinceritate. Dar o să mă interesez imediat cum ne primim hainele înapoi.

Cu ochii încă iritați din cauza dezinfectantului, Alma se furișă până la infirmerie, uitându-se vigilentă după bine cunoscutul palton gri. Odată intrată, răsuflă ușurată, căci știa că Mengele n-ar călca de bunăvoie în clădirea transformată în secție de boli infecțioase. Îngerul prefera să disece pacienții morți și să-i lase pe cei vii în grija medicilor deținuți.

Alma știa că se transferase la Auschwitz după ce fu­sese rănit pe Frontul de Est și declarat inapt de luptă. Câștigase câteva decorații pentru curaj, printre care și două mult râvnite Cruci de Fier. Probabil, la un moment dat, tratase pacienți în cele mai riscante condiții, punându-și viața în pericol ca să-i salveze. În acest caz, cum se preschimbase dintr-un brav medic militar într-un sadic și un criminal fără pic de milă pentru soarta victimelor sale – victime, căci pacienți nu-i putea numi? Cum putea să vină la baraca ei, după ce trimitea alți oameni la gazare, și s-o asculte cântând la vioară, cu o privire atât de tandră și melancolică? Multe lucruri nu înțelegea Alma la Auschwitz, dar Mengele era cel mai mare mister dintre toate.

Alma se văzu nevoită să-și acopere gura și nasul cu baticul, în timp ce străbătea coridorul. Infirmeria era plină de bolnavi de tifos. Ca de obicei când aveau loc epidemii, nu erau paturi suficiente și jumătate dintre pacienți zăceau pe podeaua murdară și rece. Alma se strecură cu atenție printre trupuri, întrebându-se câte dintre ele erau deja moarte. Nu că pacientele vii ar fi arătat mai bine. Delirând din pricina febrei și chinuite de dureri puternice de stomac, femeile gemeau și se rugau, fără o țintă anume, în tot felul de limbi, în Babilonul acela infernal, unde Dumnezeu Însuși le părăsise din motive neînțelese de nimeni.

Șobolanii mișunau peste corpurile lor scheletice, îmbrăcate în haine zdrențuite și murdare. Unele femei îi goneau nepăsătoare, altele nu schițau nici un gest nici măcar atunci când rozătoarele obraznice își înfigeau dinții în carnea lor.

Probabil că așa identificau asistentele cadavrele.

– Și asta, le strigă o asistentă celor două deținute din subordinea ei, gonind cu piciorul șobolanul de pe pieptul femeii.

Alma se lipi de perete, atât cât îi permitea spațiul dintre femeile adormite, și le făcu loc să treacă cu moarta. La difuzoarele de afară cânta un marș vesel, iar brațul cadavrului se legăna în perfectă sincronie cu muzica, de parcă ea ar fi dirijat marșul. Alma se cutremură în fața acelei imagini macabre.

Într-un colț, o femeie se văicărea; colega de pat îi smulsese o bucată uscată de pâine din mână.

– Am auzit ce-a zis doctorul despre tine. Nu te mai faci bine! spunea colega de pat, înfulecând din pâine. Se irosește pâinea pe tine. Eu trebuie să mă hrănesc. O să ies de-aici și-o să slujesc Reichul! SS-ul are nevoie de mine! Nu te mai smiorcăi. Am tot dreptul să-ți iau rația, fiindcă sunt mai puternică. Cel mai puternic supraviețuiește, așa zice și Nietzsche. Ești prea proastă tu să-i înțelegi ideile mărețe…

Alma o privea cu oroare și scârbă. Ce-au făcut din noi? se întrebă, uitându-se la steaua galbenă cusută