în pieptul colegei de pat. O evreică, îmbrăcată în halatul vărgat în care muriseră cine știe câte alte evreice și care-i cita din Nietzsche fostei sale prietene, căreia tocmai ce-i furase colțul de pâine. Reduși la stadiul de animale și învățați să se comporte ca acestea…

– Tifosul nu prea trezește mărinimia în oameni.

Almei îi luă câteva secunde până să se întoarcă în direcția din care venise vocea. Înaintea ei stătea o doctoriță deținută, cu un dosar la piept. Avea un aspect chinuit, dar fața îi era demnă și calmă.

– O caut pe doctorița Švalbová.

– Eu sunt.

– Alma Rosé, din Blocul Muzical, spuse Alma și-i întinse imediat mâna.

Doctorița Švalbová se uită la ea, dar nu i-o strânse.

– Mai bine nu. Nu mi-o lua în nume de rău – e spre binele tău. Nu vrei să știi pe ce pun mâna toată ziua și n-aveam voie să ne spălăm cu săpun decât dimineața și seara. Asta-i treaba cu raționalizarea.

– Desigur. Îmi cer iertare.

Alma își retrase repede mâna, rușinată de mâinile ei curate și de paltonul gros care încă mirosea a dezinfectant. Făceau parte dintr-un bloc privilegiat pentru că le vizitau ofițerii SS, pe câtă vreme blocului medical nu-i dădeau la fel de mare importanță, pentru că nu aveau nimic de câștigat de pe urma lui, în afară de vreo boală molipsitoare.

– Doctorul Mengele a promis că le aduce aici pe fetele mele…

– Le-a adus. Mi-a cerut să eliberez un salon pe care-l păstrăm de obicei pentru Kapo, spuse doctorița, pe un ton de vădită nemulțumire. Cum nu avem nici un Kapo bolnav, îl foloseam pentru alte paciente, dar a trebuit să le mut pe hol, pentru că nu aveam destule paturi în salon. Fetele tale s-au instalat confortabil. Sunt patru și fiecare are patul ei.

– Nu i-am cerut să facă asta, mormăi Alma în apărarea ei, deși, teoretic, nu avea de ce să se simtă vinovată.

Era vina administrației că infirmeria se afla într-o asemenea stare jalnică. Nu era normal să-și facă griji pentru bunăstarea fetelor ei? Cu toate astea, își mai îmblânzi tonul vocii când i se adresă din nou doctoriței:

– Am venit să întreb dacă aveți nevoie de ceva pentru ele. Medicamente, alimente, pături…

– Toate pacientele au nevoie de așa ceva, îi curmă din nou vorba doctorița Švalbová. În ce le privește pe fetele tale, au primit deja pături, o sobă în salon și rații duble. Acum te rog să mă scuzi, dar sunt ocupată.

O izbi ușor pe Alma peste umăr în momentul în care trecu mai departe. Alma nu se supără. Nu era prima oară când deținuții o tratau cu dispreț din cauză că grupul ei era privilegiat și „pațachinele din Blocul Muzical defilau gătite cu dresuri de mătase și părul buclat sub baticurile de culoarea lavandei și cântau ca să-i delecteze pe ofițerii SS“, când alții așteptau să primească o fărâmă de pâine uscată și un vârf de cuțit de margarină. Mulți deținuți nutreau astfel de resentimente. Nu era o noutate. Dar Alma se învățase să nu le dea atenție.

Ar fi trebuit să se întoarcă la Saună și să lenevească cu fetele ei care, odată scăpate de supliciul recent, profitau din plin de ziua liberă. Alma însă se duse la biroul patologului și zăbovi câteva minute la ușă, temându-se să nu dea de Mengele înăuntru. Într-un final, își luă inima în dinți și ciocăni.

Îi deschise doctorul Ránki și o trase repede înăuntru, trântind ușa după el.

– E și el aici? întrebă Alma, în loc de salut.

– Bineînțeles că nu. Crezi că te invitam să intri, dacă era aici?

– Am nevoie de medicamente, îl anunță scurt Alma, renunțând la politețuri.

– Mi-am dat seama. Pentru tifos?

– Ai vreun medicament pentru așa ceva?

– Nimic care să treacă neobservat. Aș avea, totuși, să-ți dau ceva la care nici el nu s-ar gândi.

Doctorul Ránki deschise dulăpiorul de sticlă și se apucă să scotocească înăuntru. În scurt timp, o mulțime de flacoane și sticle mai mari cu pastile de toate formele și culorile ajunseră în buzunarele Almei.

– Astea ar trebui să scadă febra. Nu le administrează în mod normal bolnavilor de tifos, dar ajută și la durerile de stomac… Nu cred să observe dacă o subtilizăm și pe asta… Flaconul ăsta mititel. În general, se administrează sub formă de injecție bolnavilor grav. O să spun că s-a spart. Pot să-ți dau și niște morfină, s-o schimbi pe rații sau pe alte medicamente, dacă n-o folosești pe un pacient. Cunoști vreun doctor de încredere?

– Doctorița Švalbová, răspunse Alma, fără să stea pe gânduri.

O întâlnise o singură dată, dar se convinsese că doctorița pune binele pacienților ei – al tuturor pacien­ților, fără deosebire – mai presus de orice.

Nu o surprinse când doctorul Ránki încuviință zâmbitor.

– Doctorița Mancy, cum o numesc pacientele ei. Manca Švalbová e un doctor minunat. Se gândește doar la pacientele ei. Lucru rar în locul ăsta. Majoritatea își pierd orice urmă de omenie…

Împovărată de atâtea produse clandestine, Alma se furișă pe lângă barăci până ajunse la Kanada. Kitty era la postul ei obișnuit și sorta mormanele de haine, cu o figură profund dezgustată. Noul transport sosise, probabil, din ghetou.

– Uită-te și tu la asta.

Cu două degete, Kitty întinse o cămașă bărbătească zdrențuită, cu două pete galbene la subsuori, de parcă ar fi ținut în mâini un șobolan mort.

– Dacă trimitem așa ceva în Germania, ne gazează ăștia pe toți, și pe bună dreptate! De unde-or fi trimițând zdrențele astea? Ce minunății de paltoane primeam acum câteva luni – cu gulere de hermină și de vulpe neagră, cu căptușeală de mătase. Pudră de orez pentru față, rujuri franțuzești în tuburi aurii – mai am câteva –, creme de mâini cu uleiuri egiptene. Și-acum? Nici măcar nu mai vin în valize. Ni le aduc în fețe de pernă.

Alma se foia nerăbdătoare de pe