– Îmi trebuie săpun. Te poți lipsi de câteva bucăți?

Kitty pufni ironic și flutură cămașa în aer.

– Eu îi spun că primim numai gunoaie din care doar păduchii lipsesc și ea vrea săpun…

Alma se apropie de fată.

– Am morfină.

Expresia de pe chipul lui Kitty se schimbă ca prin farmec. În lagăr, morfina era mai valoroasă decât aurul. Câțiva gardieni SS erau dependenți de această sub­stan­ță și îl recompensau regește pe deținutul care le făcea rost de ea.

– Așteaptă aici.

Kitty dispăru în fundul depozitului și se întoarse cu două bucăți zdravene de săpun cafeniu.

– Cinci pe o fiolă, sau nu batem palma, zise Alma, care nu se lăsa ușor păcălită.

– Ăsta-i jaf la drumul mare! exclamă Kitty.

– Tu hotărăști dacă accepți sau nu.

– Ce ești tu, violonistă sau speculantă?

– Ambele, când n-am de ales, răspunse impasibil Alma.

– Șantajezi o conațională!

Alma o privea cu neîncredere.

– Dacă găsești gardianul potrivit, o să-ți dea și-un rinichi pe flaconul ăsta, știi foarte bine. Nu se poate numi șantaj.

– N-am ce face cu rinichii, mormăi Kitty, dar, în cele din urmă, cedă și-i mai aduse Almei trei bucăți de săpun.

Când doctorița Švalbová văzu săpunurile – două dintre ele franțuzești, cu parfum de lavandă – înșirate pe biroul ei rămase, preț de câteva, clipe mută de uimire.

– Am adus și spirt pentru frecție, bandaje, tinctură de iod și medicamente. Dar medicamentele trebuie să ajungă mai întâi la fetele mele, zise Alma. Ce rămâne le poți împărți celorlalte, așa cum consideri de cuviință. Când o să pot, o să încerc să-ți mai aduc câte ceva.

Fără să scoată o vorbă, doctorița se ridică de pe scaun, luă un săpun la chiuveta ruginită prinsă în perete și începu să se spele pe mâini. După ce se frecă bine, puse cu grijă săpunul lângă rămășița celui vechiul și se apropie de Alma.

– Mulțumesc, Frau Rosé, spuse ea, pe cu totul alt ton decât mai devreme, și-i întinse mâna. Sunt doctorița Manca Švalbová. Poți să-mi spui doctorița Mancy.

Alma îi luă mâna și-o strânse vârtos, întorcându-i doctoriței Mancy același zâmbet cald.

Termen folosit pentru a desemna unitatea medicală des­tinată prizonierilor, în lagărele naziste (abr. de la Krankenrevier)

20

În fiecare zi, nu doar marțea și joia, Alma și orchestra se instalau pe peluza din fața infirmeriei. În fiecare zi, în ciuda lapoviței și a viforului, cântau partiturile preferate ale bolnavelor. În fiecare zi, Miklós aducea pe furiș din produsele pe care membrii orchestrei masculine de la Birkenau reușeau să le „organizeze“ pentru colegele lor muziciene. Produsele erau dintre cele mai diverse, de la cartofi șterpeliți cu nerușinare din bucătăria SS-ului, până la pastile și prafuri la fel de insolent subtilizate din blocul medical al SS-ului. În fiecare zi, doctorița Mancy îi trimitea Almei scurte mesaje scrise de fetele ei bolnave – suntem bine și ne însănătoșim încet, dar sigur; mulțumim pentru mâncare și medicamente; a fost minunată bucata din Brahms de azi. În fiecare zi, Alma pleca de la infirmerie cu inima strânsă, neștiind dacă a doua zi nu va găsi cumva toată clădirea pustie. În fiecare noapte, stătea chinuită de insomnie și se uita la văpaia portocalie a coșurilor crematoriului, neîndrăznind să închidă ochii, ca și când, dacă ar fi făcut asta, le-ar fi adus ghinion fetelor și le-ar fi condamnat pe toate la infernul de foc.

Sofia și Zippy se resemnaseră de mult în fața acti­vităților nocturne ale Almei, care le asigura că nu-i trebuie mai mult de patru ore de somn. Doar Miklós se uita nemulțumit la cearcănele ei negre și, în scurt timp, își făcu obiceiul de a-i strecura în cameră tot soiul de alimente, fără știrea ei – „ca să-i ridice moralul“. Cu două zile înainte, îi adusese un măr. Altă dată, o ciocolată elvețiană. Zilele cu pâine erau rare și doar atunci când nu avea de ales – Miklós prefera produsele mai rafinate în locul obișnuitelor rații jalnice împărțite în lagăr.

Când Alma descoperea produsele înainte să plece pianistul, acesta ridica din umeri la reproșurile ei, cu o nonșalanță regală, și refuza categoric să ia darurile înapoi sau să le împartă pe din două. Stătea în fața ei, cu mâinile în buzunare, ca un Rockerfeller în mizerie, îmbrăcat cu jacheta Blocului Muzical care atârna pe el ca pe gard, și declara că mai are destule și că nu-i este foame deloc. Din spusele lui, cânta deseori la pian la popota SS-ului și primea suficientă mâncare.

Alma se îndoia că așa stăteau lucrurile; era mult prea supt la față și pământiu, aidoma statuii gotice a unui nobil cavaler medieval.

– Poți să primești o pâine întreagă în schimbul ciocolatei, spuse ea.

– Pâinea de-aici e oribilă și nici nu mi-ar ține de foame, replică el.

– Îți ține mai bine de foame să te gândești la mine cum îmi beau cafeaua dintr-o ceașcă din porțelan de Limoges și mănânc o ciocolată pentru care ți-ai riscat viața? întrebă Alma, ridicând din sprânceană.

– Da. Gândul ăsta și pianul sunt cele două lucruri care îmi dau puterea să merg mai departe, declară el, pe tonul grav, rezervat de obicei glumelor, dar acum Alma vedea în ochii lui că este serios și asta îi făcu inima să tresară.

– N-am cum să-ți răsplătesc generozitatea.

– Îmi oferi compania și muzica ta. Mai mult nici nu-mi trebuie.

– Aș vrea, totuși, să păstrezi câte ceva și pentru tine.

– Dau totul pentru că generozitatea e cea care ne face umani. Atât timp cât pot dărui ceva, simt că nu mi-am irosit ziua. Nu simți și tu la fel când le oferi ceva fetelor tale?

Alma nu putea decât să îi dea dreptate. Dar bănuia că Miklós fura toate acele „cadouri“ când gardienii SS nu erau atenți și