îl rugă să înceteze, pentru binele lui. Din păcate, nu era chip să se înțeleagă cu el și, parcă pentru a-i face în ciudă, chiar a doua zi, Miklós îi aduse o portocală.

– Stai liniștită, că n-am furat-o, râse Miklós, înainte ca Alma să apuce să-l muștruluiască.

Doar gardienii SS primeau fructe proaspete. Dacă erai prins cu asemenea produse asupra ta, erai executat pe loc, cu un glonț în ceafă, fără să ți se mai pună nici o întrebare.

– Mi-a dat-o prietena lui Herr Kommandant.

Alma remarcă adresarea politicoasă, Herr Komman­dant. Fostul comandant, Höss, era poreclit ironic Moșul, atât de deținuți, cât și de gardieni. Din câte se vedea treaba, comandantul Liebehenschel se bucura de mai multă simpatie în lagăr.

– Mi-e și milă de bietul om, continuă Miklós. E îndrăgostit lulea de ea, dar superiorii nu-i dau voie s-o ia de nevastă.

– De ce?

– Umblă vorba că din cauza vederilor ei politice. E prea binevoitoare cu evreii, răspunse Miklós, repetând aceeași informație pe care i-o spusese de curând și Zippy. De-asta i-au dat jos din funcțiile înalte pe care le aveau în Berlin și i-au trimis la Auschwitz – ca să-i reeduce. Habar n-au superiorii lor că par foarte fericiți aici. Chiar azi, comandantul a fost în inspecție la bucătărie și ne-a vorbit omenește despre problemele noastre. Era și ea cu el. Inițial am crezut că e secretara lui, după care am observat cum se uită la ea. Ospătarul-șef mi-a explicat toată povestea, zise Miklós, pufnind ușor, de parcă nici lui nu-i venea a crede. Îți dai seama? Problemele noastre, repetă, clătinând uluit din cap. Herr Kommandant a notat totul în carnețelul lui negru și a promis că se va strădui să ne ușureze viața. Ne-a explicat că toate ordinele de gazare vin de la Berlin, nu de la el. Îți dau cuvântul meu că părea de-a dreptul mâhnit de situația asta oribilă, mai ales când vorbea de femei și copii… Prietena lui e o femeie tare cumsecade. Eu sunt singurul evreu din personalul de servire – toți ceilalți sunt Verzi germani sau Triunghiuri Roșii. Și ce să vezi? Doamna mă trage deoparte și mă întreabă foarte discret, ca să nu audă colegii mei din Kommando, dacă se poartă frumos cu mine. I-am zis că mă tratează bine și că toți sunt băieți de treabă. A zâmbit, a luat portocala asta din coș, mi-a pus-o în palmă și m-a bătut prietenește pe mână, adăugă, privindu-și uimit mâna.

Se uită și Alma la ea, cu un zâmbet luminos pe chip. Îi părea rău că nu văzuse cu ochii ei această neașteptată dovadă de umanitate, într-un loc în care umanitatea era ucisă cu sutele de mii.

– De unde știa ospătarul-șef toate astea?

– N-ai idee câte povestesc gardienii și ofițerii SS la băutură, chicoti Miklós. Sunt mai gură-spartă decât orice mahalagioaică. Chelnerii aud totul și folosesc informațiile în avantajul lor.

– Ce avantaj?

– Treburi obișnuite de lagăr, răspunse el, devenind deodată evaziv, ca și când ar fi spus deja mai mult decât era cazul, și schimbă repede subiectul. Vrei s-o curăț eu de coajă?

– Da. Și te rog s-o împarți cu mine, zise Alma și-i întinse portocala, trecându-i cu vederea, din politețe, atitudinea secretoasă. Doar azi. Fă-mi pe plac.

Miklós se codea, dar privirea ei îl înduplecă.

– Prea bine, contesă. Dar numai azi și numai pentru că a ajuns la mine printr-o minune.

Alma îngheță în clipa în care pianistul scoase un briceag din gheată. Se știa că doar membrii Rezistenței aveau arme albe. Gardienii SS spânzuraseră de curând două persoane asupra cărora găsiseră astfel de obiecte interzise. Doar două, pentru că, deși torturate de Gestapo, cele două nu divulgaseră nimic înfiorătorului departament condus de Grabner. Alma își amintea bine detaliile cutremurătoare.

– Nu-mi spune că prietena lui Herr Kommandant ți-a dat și cuțitul.

– Bineînțeles că nu, răspunse el, evitând s-o privească-n ochi.

– Miklós?

– Da?

– Te-ai înhăitat cu cine nu trebuie?

Miklós o fixă cu o privire stranie și-i aruncă un zâmbet deopotrivă misterios și mândru.

– Nu. De data asta, m-am înhăitat exact cu cine trebuie. De data asta, o să fiu și eu curajos.

Se uită lung în ochii ei, apoi o trase spre el și o sărută apăsat și pătimaș, aproape lăsând-o fără suflare. Pe Alma n-o deranja sentimentul sufocant, de dorință aprigă și copleșitoare, care-i invadă trupul. În loc să-l respingă – era o nesăbuință să se sărute astfel, chiar dacă se aflau în intimitatea camerei ei; Mandl avea obiceiul să intre fără să bată la ușă, iar deținutele ajungeau la Strafblock, blocul penitenciar, pentru fapte mult mai puțin grave – Alma îl cuprinse cu brațele de gât, se lipi de pieptul în care inima bătea nebunește și, pentru câteva clipe neprețuite, își îngădui să uite de tot. Nu mai exista nimic – nici Mandl, nici pericolul, nici lagărul, nici întreaga lume din afară; acum existau doar degetele lui lungi, prin părul ei, și răsuflarea lui caldă pe buzele ei desfăcute, iar pentru Alma era tot ce conta.

Soarele își revărsa lumina palidă și sumbră peste crematoriu, dar deținuții nu-l văzuseră niciodată mai strălucitor. Nu era ascuns de perdeaua permanentă de fum negru, iar aerul era limpede și curat. Oamenii îl adulmecau cu nesaț la apeluri, inspirau miresmele uitate ale pământului, vântului și zăpezii topite. Până și hainele lor murdare miroseau a sudoare și a murdărie, în locul duhorii grețoase de carne arsă, iar asta era o mare alinare.

Noua conducere ordonase să fie redusă durata apelurilor, și două ore în plus de somn îmbunătățiseră enorm starea de spirit. Strigau „Jawohl“ când își auzeau numărul și își aruncau ocheade vesele și uimite că, pentru prima dată după mulți ani, aveau mâinile libere. La ordinul expres al noului comandant, aveau voie să rămână cu șepcile pe cap, ca să-i protejeze de intemperii, în loc să le țină în mâinile tremurânde,