În depărtare, era în construcție un rezervor de apă. Oficial, destinat detașamentului de pompieri de la Birkenau. Neoficial, ca să înoate în el vara deținu­ții care își depășeau norma de lucru. „A promis Herr Kommandant cu gura lui“, șușoteau deținuții între ei, urmărind, cu priviri pline de recunoștință, silueta în palton gri.

Chiar și comandantul Liebehenschel părea foarte bine dispus. Crematoriile stăteau nefolosite cu săptămânile. Alma se întreba cât de scump îl costau luptele permanente pe care trebuia să le ducă cu Berlinul. Și cât timp va mai reuși să opună rezistență.

Alma abia se întorsese cu orchestra de la infirmerie, bucuroasă că fetele ei bolnave se însănătoșeau pe zi ce trecea, când în baracă dădu buzna Mandl, trepidând de emoție. Vorbea repede și pocnea din degete spre dirijoare – „nu mai știu cum naiba îl chema, dar melodia era cam așa“ – și anunță că auzise la radio o splendidă partitură pentru pian, la patru mâini, pe care dorea s-o includă în programul muzical de Crăciun.

Miklós recunoscu partitura pe care o fredona șefa lagărului de femei – Fantezie în Fa minor de Schubert – și, până să apuce Alma să protesteze, o asigură pe Mandl că le-ar face mare plăcere, Lagerführerin, dar, fiind vorba de o piesă atât de dificilă, necesită multe ore de repetiții…

Mandl acceptă toate condițiile, ba chiar o scuti pe Alma de o parte dintre sarcinile de Kapo.

Imediat ce șefa lagărului ieși pe ușă, Alma se întoarse spre Miklós.

– În ce m-ai băgat? Sunt violonistă, nici pe departe maestră a pianului, iar dumnealui vrea să interpretăm un duet de Schubert!

Miklós flutură cu seninătate din mână.

– E floare la ureche. În două zile te învăț.

– Două zile? zise Alma, privindu-l șocată. Ești nebun de legat.

– Aici suntem cu toții nebuni, contesă, spuse el, citându-l pe Lewis Carroll, cu un zâmbet ștrengăresc. Gata cu vorbăria. Să trecem la treabă. Ai auzit ce-a zis șefa de lagăr. Vrea Schubert și Schubert o să-i dăm. Trebuie să le demonstrăm stăpânilor noștri arieni că nu suntem doar niște paraziți.

Sofia le duse pe fete la Saună, pentru dușul zilnic. Alma era mult prea agitată din cauza pacostei de Schubert pe care Miklós o adusese pe capul ei, ca să piardă timpul cu spălatul, când îl putea folosi să repete. Prietena ei îi aruncă o privire mirată – Alma era recunoscută pentru obsesia ei față de curățenie și igienă –, dar acceptă decizia superioarei fără să scoată nici un cuvânt.

– Mă spăl mai târziu la chiuveta din latrină, îi ex­plică Alma, pe un ton aproape vinovat. Trebuie să repet cât mai mult. Nu mai am dexteritatea să interpretez un compozitor de talia lui Schubert.

Temerile ei se dovediră neîntemeiate, căci Miklós era un profesor minunat. Cu infinită răbdare, o ajută să răzbată prin partitura rescrisă de el din memorie. Și Alma rescrisese din memorie câteva piese pentru orchestră și nu înțelegea de ce se minuna Zippy de câte ori o vedea că face asta. Dar, dintr-un motiv neștiut, văzându-l pe Miklós cum pune întreaga piesă pe portativ în mai puțin de douăzeci de minute, o cuprinse o mare admirație față de el.

– Nu, nu așa, o opri el cu blândețe acum, când repetau. Ești mult prea aspră cu frumusețea asta de pian și o superi. Normal că biata de ea țipă și se vaită.

– E o „ea“? întrebă Alma, amuzată.

– Bineînțeles, răspunse Miklós categoric, ca și când ar fi fost de la sine înțeles. Toate instrumentele sunt de gen masculin sau feminin. Pianul, ca și vioara ta, e cu siguranță femeie. Trebuie mângâiată, zise el și îi atinse clapele cu nespusă tandrețe. Observi diferența? Acum toarce delicat. Lasă-mă să-ți arăt. Cineva te-a învățat o tehnică minunată, dar atingerea ta e prea încordată și rigidă. Pianului nu-i plac degetele rigide. Relaxează puțin încheieturile mâinilor.

Se așeză în spatele Almei și își puse mâinile sub palmele ei.

– Lasă-ți mâinile moi peste ale mele și fii atentă cum mi se mișcă mușchii când interpretez bucata asta. Nu-i nevoie să te sforțezi aproape deloc. Simți?

Alma simțea că e sufocant în cameră și își simțea dureros de conștient răsuflarea.

– Închide ochii. Sensibilitatea musculară e mai mare când ținem ochii închiși.

Alma îi urmă sfatul. Acum era înconjurată doar de întunericul liniștit și senin, de melodia tulburătoare care-i înfiora pielea și de cele două brațe care o cuprindeau.

– Ești încă țeapănă. Relaxează umerii. Sprijină-te pe mine. Nu mai analiza totul cu mintea aia a ta care nu-și găsește astâmpărul și simte muzica, măcar cinci minute, spuse el, cu voce abia șoptită și curios de hipnotizantă. Nu te mai afli aici. Locul ăsta nu există. Ne aflăm în Viena, pe scena unde cântai muzică de cameră cu tatăl tău, dar acum suntem doar noi doi și pianul și ne pregătim de concert. Vei purta o rochie frumoasă, iar eu, un frac elegant și un papion atât de apretat încât o să mă înțepe în gât ca un cuțit. O să blestemi pantofii incomozi pe care-i încalți pentru prima oară, dar tot o să-i porți, pentru că aparențele contează enorm, iar noi suntem doi muzicieni trecuți prin multe și putem îndura orice în numele artei.

Alma zâmbi și se lipi cu spinarea de el. În alte împrejurări, ar fi fost un gest necuviincios, dar aici părea cel mai firesc lucru cu putință. Miklós nu se feri, dimpotrivă, își lipi obrazul de-al Almei și își rezemă bărbia pe umărul ei.

– Toate biletele s-au vândut în câteva ore, reluă el. Orașul este împânzit de afișele concertului nostru. Familia Rothschild va sta în loja privată și te va acoperi cu trandafiri, cum le e obiceiul, în momentul în care te vei ridica și vei face o plecăciune grațioasă, cum doar tu știi să faci. În fața scenei, presa va